Parenting

Ce aș face eu dacă fetița mea mi-ar spune „Mama, îmi plac fetele?”

februarie 4, 2021

Am două tatuaje. Un lotus, florea care se ridică la suprafață din mocirlă și înflorește în cel mai frumos cu putință și încă unul pe mână care îmi amintește tot timpul să nu judec. Le-am făcut în momente diferite din viața mea când am înțeles că oricine poate pleca din cel mai negru loc și că eu nu sunt omul care trebuie să judece. Mai am de lucru, recunosc.

Încă mă frustrează ceea ce nu mi se pare corect, am tendința să judec și să mă răzvrătesc așa cum o fac acum, dar …

Am stat de vorbă cu o fată azi. Are o relație cu o altă fată.

Părinții lor nu le acceptă. Mi-a fugit imediat gândul la fiică-mea. Ce aș face eu dacă fetița mea mi-ar spune la un moment dat că nu se încadrează la normalitatea dictată de societate? Aș iubi-o mai puțin? NU. Aș respinge-o? Nu. Mi-ar părea rău? Da, dar nu din cauza ei, ci din cauza celor care o vor judeca. Din cauza celor care ar putea să-i facă rău. De aia mi-ar părea rău! Apoi, m-am gândit la mama. Indiferent ce am făcut sau ce am spus, mama a fost și este acolo unde mă pot întoarce oricând și știu că m-ar primi cu brațele deschise.

I-aș spune așa fetei mele așa: Te iubesc de numai pot fix așa cum ești și voi fi lângă tine atâta vreme cât sunt pe pământ și după! Ai voie să înveți făcând greșeli, ai dreptul să fii fericită, indiferent ce înseamnă asta și ai dreptul să te bucuri de viața pe care ți-am oferit-o. Și ai dreptul să fii bună cu tine însăți și abia după aceea cu ceilalți!

Mi-aș lua copilul în brațele care i-au oferit liniște și căldură din prima ei secundă de viață și aș ține-o acolo oricât ar avea nevoie și de fiecare când îmi va cere asta. Pentru asta sunt mama ei. Nu pentru că am născut-o, nu pentru că am purtat-o în pântece. Sunt mama ei pentru că a fi mamă nu înseamnă a da viață, ci a crește viață.

Voi înceta să mă mai numesc mamă în momentul în care pentru copilul meu nu voi mai putea fi stâlpul de care se sprijină când are nevoie. Pentru mine asta înseamnă să fii părinte, altfel, de ce spunem că mamele care își abandonează copiii nu se mai numesc mame? Am înțeles demult că a fi părinte nu înseamnă a avea „copilul perfect”. A fi părinte înseamnă să fii ghidul copilului tău, fie gay, fie bolnav, fie sănătos, fie heterosexual. Ești acolo orice ar fi! Altfel nu te numești părinte, ci un om oarecare care a dat viață și atât.

Să dai viață îți ia 5 minute de relații intime și 9 luni de sarcină, dar să fii părinte îți ia o viață întreagă.

Am înțeles demult că nu există nici părintele perfect. Știi cum e! Ești cel mai bun părinte până să ai copii! Să vorbești din cărți e minunat, dar să trăiești realitatea e cu totul altceva. Nu sunt o mamă perfectă, nu reușesc să fac totul așa cum spun psihologii și specialiștii în parenting, dar un lucru îl știu sigur: îmi iubesc copilul și îl voi iubi necondiționat, indiferent ce va face și cum va face. Și asta îmi dă dreptul să mă consider mama perfectă pentru ea. Nu degeaba ne-a ales să-i fim părinți!

În decembrie am stat de vorbă cu o mamă al cărui băiat este gay

Are atât de multă suferință pe umeri! Nu pentru că nu-și iubește copilul, ci pentru că sunt atâția care o judecă și îi judecă copilul. A ales să ascundă și să mintă de fiecare dată când este întrebată „Când vei deveni bunică”? E treaba noastră să ne băgăm cu bocancii în viața cuiva? Nu. Avem dreptul să facem asta? Nu. Cum te simți știind că poate pui degetul pe rana cuiva? Am făcut asta de multe ori și tot de atâtea ori m-am simțit ultimul om.

Da, cred în Dumnezeu. Nu mai cred în biserică și religie, dar în Dumnezeu am crezut întotdeauna.

Mi-a demonstrat de atâtea ori că e lângă mine și că îmi vrea binele! Creatorul știe mai bine decât noi ce are de făcut și de ce unele lucruri le face diferit. Cine suntem noi să judecăm?

Cum ar fi dacă am fi puțin mai deschiși? Cum ar fi să avem urechi să ascultăm poveștile din spatele lucrurilor pe care le acceptăm atât de greu? Cum ar fi să avem ochi să vedem lucrurile așa cum sunt și nu așa cum ne spun alții că sunt? Aș lua fiecare gay în brațe și i-aș spune așa: „Ești perfect așa cum ești!”. Poate le-aș mai alina durerea. Și aș îmbrățișa fiecare părinte care are astfel de copii și i-aș încuraja să fie mai deschiși. Să aibă curaj să schimbe mentalitățile astea îndoctrinate!

Știți, fata asta de care vorbesc e un om de o bunătate pe care o întâlnesc cu greu. Și e deșteaptă, empatică și frumoasă.

Ar putea fi o mamă extraordinară, dar noi nu permitem asta. Ar putea crește un copil abandonat și i-ar oferi iubirea de care ea poate n-a avut parte, dar noi ne lovim de întrebări la care nu știm răspunsurile și preferăm să lăsăm copii pe mâna unor angajați sictiriți de muncă și lipsiți de empatie.

De multe ori, nici măcar nu le oferim șansa de a-i cunoaște cu adevărat. Doar judecăm și punem etichete. 

Ce va spune copilul acela când alții îl vor întreba cine e mama și cine e tatăl?

Dacă am crește cu toții copiii în ideea că trebuie să fim buni unii cu alții și că nu e datoria noastră să-i judecăm pe ceilalți, cine ar mai pune întrebarea asta? Dacă ne-am învăța copiii că suntem cu toții egali și că avem aceleași sentimente, poate că n-ar mai exista atâta teamă de respingere. Cu ce e diferit un gay față de un heterosexual? Că vor dreptul la iubire la fel ca oricine altcineva? Atunci, de ce Dumnezeu a permis existența lor? Cine suntem noi să ne opunem? Niște Dumnezei mai mici?

Știi, când te pune Bărbosu’ în fața unor situații dificile, de fapt, îți dă ocazia să gândești puțin mai departe. Să meditezi. Apare instictul de supraviețuire și ai de ales: Clachezi sau înțelegi lucrurile mai profund? Da, ne zbatem ca peștele pe uscat când vedem lucrurile diferite față de cum le-am învățat, dar dacă am învățat greșit?

Uită-te bine. Ți se pare un copil traumatizat? Are părinți gay, doar că unul dintre ei e Ricky Martin. Eu văd un copil fericit și mai matur emoțional decât mulți dintre noi.

 

View this post on Instagram

 

A post shared by Ricky Martin (@ricky_martin)

Vă mai amintiți când căsătoriile se făceau pentru că așa trebuia și vă mai amintiți când era o rușine să ai relații intime fără să fii căsătorit?

Câte femei au luat bătaie din cauza prejudecăților?

Câți copiii s-au nenorocit din cauza părinților care stăteau pentru că era o rușine să divorțezi?

E mai bine să dăm bine în fața societății, dar să ne macine nefericirea în fiecare zi? Pune societatea capul pe pernă în locul nostru? Nu.

Suferă societatea în locul nostru? Nu.

Nu vreau să supăr pe nimeni. Nu vreau să mă crezi, nici să-ți schimbi gândirea, dar pune-ți tot timpul întrebarea asta „Ce ai face tu, dacă copilul pe care îl iubești atât de mult ar fi diferit față de ceea ce ți-ai imaginat tu că o să fie”?

Ai înceta să-l mai iubești? Poți face asta? Mi se pare nedrept. Atâta tot. Mi se pare nedrept să știu că există părinți care își resping copiii. E dureros! Și mi se pare nedrept că părinții aceștia ajung așa din cauza celor care îi judecă.

Sunt genul ăla de mamă care își lasă copilul să facă ce vrea. Îi explic ce se poate întâmpla dacă se cațără în locuri unde se poate lovi. Mă doare sufletul, dar uneori o las și să cadă, apoi o iau în brațe și o țin așa până se liniștește. Apoi se cațără din nou și nu mai cade sau mă anunță într-un fel sau altul că vrea să se arunce și eu o prind. Nu pot să o protejez la infinit și să-i culeg toate pietrele din drum, dar o pot învăța ce are de făcut când drumul devine anevoios.

Dacă ne-am iubi cu toții copiii… Dacă ne-am accepta cu toții copiii… Dacă am fi mai puțin aspri cu noi înșine… Și dacă ne-am deschide mai mult sufletul, ce bine ar fi!

Trăim în neștiință și asta ne face să fim așa cum suntem!

You Might Also Like

No Comments

Leave a Reply