Parenting

Ce să faci când copilul se trage de păr, se tăvălește pe joș și urlă?

aprilie 26, 2021

Îmi amintesc când a făcut fiică-mea prima criză de furie. Mi-am spus „Nu, nu, nu! Nu mi se întâmplă mie asta! Și acum ce fac? PANICĂ! PANICĂ! PANICĂ! Sigur am făcut ceva greșit!”.

Când am astfel de stări, fie că e vorba despre fiică-mea sau oricare alt membru al familiei, trag aer în piept și mă pun pe primul loc imediat. Da, știu că sună ciudat, dar în astfel de momente, starea mea emoțională este mai importantă decât starea fetei mele și îți spun și de ce: Dacă eu nu reușesc să mă calmez și să acționez corect, atunci sunt șanse foarte mari să greșesc în fața copilului.

Inspir aer adânc, închid ochii și caut repede prin informațiile pe care le-am învățat cu ani în urmă. Ce faci, Cosmino acum? Fiică-ta se trage de păr, se tăvălește pe jos și efectiv zbiară.
Și atunci îmi amintesc că este un pui de om care se confruntă pentru prima dată cu o emoție nouă: FURIA.

Acum, sincer vorbind! Nici măcar noi, adulții, nu știm ce să facem cu sentimentul acesta. Noi am fost învățați că nu e frumos, că vom fi pedepsiți, că suntem urâți și câte și mai câte. Eu n-am auzit pe nimeni să-mi spună când eram copil „E firesc să fii nervoasă și știu cât e de neplăcut, însă hai să vedem ce putem face!”. Nici la școală, nici acasă.
La școală mă puneau la colț sau primeam câteva rigle groase la palmă, iar acasă eram trimisă în camera mea sau primeam o privire din aceea de tăceam mâlc în secunda doi.

Plecând de la lucrurile astea, acum spun așa: Copiii experiementează crizele de furie începând cu vârsta de 1 an și până la 3 ani. Mai mult sau mai puțin. Atunci când se întâmplă asta, nu e ca și cum avem un Baby Boss pus pe șotii care își dorește cu tot dinadinsul să te scoată din sărite. Ceva îl deranjează și nu știe cum să reacționeze.
Agresivitatea copilului, deși mi se pare mult spus așa, nu trebuie reprimată, ci controlată. Cum putem face asta? Îi oferim alternative la gesturile agresive.

Care ar putea fi motivele pentru care cei mici devin agresivi?

1. FRUSTRAREA

Și știi cine le provoacă această frustrare de multe ori? Noi. Părinții și membrii familiei. Avem prostul obicei de a le limita independența (nu pune mâna acolo, nu face aia, n-ai voie acolo etc). Un copil care abia merge nu înțelege ce vrei tu să-i spui, el știe doar că vrea să exploreze totul în jurul lui. Se urcă pe mobilă, deschide sertare, trage de cabluri, împinde un scaun. Un alt motiv de frustrare pe care l-am observat la fiică-mea ar putea fi jucăriile. Are o căsuță cu diferite forme pentru cuburi pe care trebuie să le potrivească perfect pentru a le pune înăuntru. Am observat o dată că s-a enervat că nu reușea să le bage în interior, așa că le-a trântit de pământ și a început să plângă.
Singura vinovată? Eu. Trebuia să fiu acolo și să am răbdare să-i arăt cum să facă asta o dată și încă o dată și încă o dată. Să o încurajez să facă asta singură.
Ce poți face când vrea să exploreze lucruri cu care nu ești de acord? Te oprești din tot ce faci și îi spui „Vrei să te urci pe mobilă? Hai să te învăț cum să faci asta!” Pe lângă faptul că trebuie să securizezi totul pentru a reduce riscurile de accidente, îți poți învăța copilul cum să exploreze în siguranță. Pune-i perne pe jos sau o saltea moale, securizează colțurile cu bandă din spumă, explică-i unde se poate urca și unde nu.
Vrea să se joace cu oalele? Ok, scoate două oale pe care nu le folosești și lasă-l să se joace. Se va plictisi și de asta la un moment dat.
Copilul poate deveni frustrat, deci și furios, atunci când vrea să-ți comunice ceva și tu nu înțelegi. Imginează-ți cum e pentru tine să te duci în China și să încerci să comunici cu niște oameni care nu vorbesc altă limbă. E frustrant și enervant, așa-i? Acum, dacă ți-e foame, sigur găsești tu niște gesturi prin care să spui ce vrei, dar copilul? Ce va face? Va plânge, va țipa, se va trage de păr.
Tot aici intră și lipsa de atenție a părinților. Da, știu. Trebuie mâncare, trebuie haine curate, trebuie curățenie în casă, trebuie să te mai speli și tu, iar copilul vrea non stop cu tine. Până una alta, faptul că n-ai geamurile perfect curate în casă este mai puțin important decât starea copilului tău. Nu moare nimeni dacă nu e casa perfect curată. Așa că e ok dacă faci strictul necesar. Toți părinții au casa vraiște o perioadă de timp, dar asta nu reprezintă nicio problemă. Priorități.

2. POSESIVITATEA

Copiii sunt posesivi atât cu jucăriile proprii, cât și cu jucăriile altora. Dacă tu sau un alt copil îi fură jucăria, copilul va deveni violent, va țipa sau va smulge jucăria din mână. Este normal. Nu știe încă să împartă. De fapt, prin această posesivitate ne dăm seama când un copil începe să-și exercite nevoia de control asupra mediului și a propriei persoane.

3. FRICA

În momentul în care copilul se naște, poate apărea un sentiment de abandon. Acesta poate fi un motiv pentru care copilul urlă efectiv de fiecare dată când te duci la baie, de exemplu.

4. AMENINȚĂRILE

Dacă nouă ni se urcă sângele la cap atunci când cineva ne amenință sau ne vorbește urât, de ce la un copil ar trebui să fie diferit? Chiar ieri am auzit un adult spunându-i unui copil de 3 ani „Dacă nu te îmbraci imediat, o să vină Omul Negru și te fură!”. WTF? Cum să sperii copilul în halul ăsta doar pentru că nu reușești să-l îmbraci? Și cine e omul ăsta atât de negru?

Ce soluții există atunci când copilul experimentează FURIA?

  1. Validează-i emoțiile. Copiii nu știu încă mare lucru despre ele. Nici măcar noi n-am fost învățați ce să facem atunci când suntem furioși. Ai putea să-i spui „Mami, ești nervos și înțeleg asta. Știu cum e! Vrei să te țin în brațe până te liniștești?”. Există tentația de a-i distrage copilului atenția pentru că efectiv nu ne place să-i vedem tăvăliți pe jos și zbierând cu toată forța, însă hai să facem un exercițiu de imaginație: Ce face un adult care învață să-și acopere stările de furie? Poate bea alcool? Poate se duce la petreceri ca să uite, iar când ajunge acasă își dă seama că starea de furie n-a dispărut? E mai sănătos să fim conștienți de emoțiile negative, să le acceptăm și să ne dăm voie să le manifestăm. Nu e nimic rușinos în asta. Fac parte din viața noastră.
  2. Locuim într-un complex plin de copii de toate vârstele. De curând, fiică-mea a văzut un avion din spumă la un alt copil. A întins mâna, desigur, copilul a strigat „E avionul meu, nu ți-l dau!”, iar fiică-mea a început să zbiere. M-am simțit preț de o secundă frustrată, apoi mi-am amintit că sunt copii și e datoria mea să-i ajut să se înțeleagă cumva. M-am dus în casă și am scos jucăriile Katarinei, care au devenit interesante și pentru alți copii. Le-am spus așa „Dacă vă plac jucăriile ei, o puteți întreba dacă este de acord să le împartă. Puteți face schimb de jucării, apoi fiecare le ia înapoi pentru că sunt jucăriile voastre”. I-am lăsat pe ei să aleagă și au fost de acord. S-au jucat împreună, iar la final fiecare și-a luat jucăria înapoi și s-au întors în casă. Când apare posesivitatea, le validăm emoția, dar le oferim și opțiunea de a alege. Nu sunt de acord să obligăm copiii să împartă, mă gândesc că e ca și cum cineva m-ar obliga să-mi împart soțul, însă cred că trebuie să satisfacem și curiozitatea copiilor. De reținut:  „Aceasta este jucăria ta și este decizia ta dacă vrei să o împarți sau nu, cum și aceasta este jucăria fetiței mele și este decizia ei dacă vrea să o împartă cu tine sau nu.” Spunând asta, le arătăm copiilor că ne pasă de jucăriile lor și că nu vrea nimeni să le fure. Ba chiar citisem un studiu cu ceva vreme în urmă al cărui rezultat era că un copil are tendința de a se atașa mai mult de jucăriile care îi aparțin. Validăm, negociem, iar la final ne ținem de promsiune întotdeauna.
  3. Câte mame îmi spun „Nu pot să mă duc la baie, nu pot să fac nimic! Vrea peste tot unde sunt eu”. Și fiică-mea mai plânge, însă îi spun de fiecare dată „Mami, mă duc până la baie și mă întorc”. Chiar dacă plânge, o las cu taică-su, iar când mă întorc îi spun „M-am ținut de promisiune și m-am întors”. Fac același lucru și când plec la muncă „Mami, trebuie să plec la serviciu, dar mă întorc mai târziu”. Când ajung acasă îi spun tot timpul „Maami, m-am întors”. Și noi avem nevoie de validare și de încredere. Copilul nu știe ce știm noi (că-i iubim mai presus de orice și că nu-i abandonăm nicicum), însă cu răbdare îi putem învăța asta.
  4. Plecând de la punctul 3 de mai sus, cum se potrivesc soluțiile acestea cu amenințările? Oricât de nervoasă și obosită ai fi, amintește-ți că un copil poate trăi o adevărată dramă atunci când îl ameninți. Nu-i spune că pleci și îl lași acolo pentru că tot ce vei obține va fi un copil care va crede că nu merită dragostea ta, că va fi abandonat, că nu e suficient de bun. Mai târziu va deveni adultul acela dependent de relații toxice. Va fi singurul lucru care i se va părea familiar.

E mai greu decât mă așteptam să crești un copil. Responsabilitatea este mare. Nu creștem copii sănătoși doar fizic, ci și emoțional, iar asta mi se pare cel mai dificil lucru pentru că nu ne educă nimeni. Nu primim instrucțiuni la naștere prin care să ni se spună ce să facem și ce nu. Putem, în schimb, să învățăm noi să devenim mai empatici. Putem învăța să avem mai multă răbdare, să fim mai creativi, să fim conștienți de propriile noastre emoții ca să fim capabili apoi să explicăm și copiilor noștri ce au nevoie.

You Might Also Like

No Comments

Leave a Reply