De obicei, când plecăm la mare, mergem la Nautic Luxury Club din Năvodari. Pe vremuri, mergeam în Mamaia zona de Nord, dar plaja nu mai e potrivită pentru copii, iar cluburile de acolo nu ne fac viața mai ușoară când ai un copil mic care trebuie să doarmă.
Ne place la Nautic că au și o piscină mică unde o putem lăsa pe Katy să se bălăcească în voie (cu vestă de salvare și tot felul de gonflabile deocamdată) și faptul că găsim înțelegere din partea ospătarilor și ne ajută rapid când i se face foame. Pe lânga asta, există și locuri de joacă unde poate socializa și cu alți copii.
De când am născut-o e un fel de monstruleț când i se face foame. Deși are un program bine stabilit (3 mese principale și 2 gustări) când mergem în concediu sunt șanse mari să i se facă foame chiar și din oră în oră. Așa că, băieții de acolo ne-au adus repede gustări cu fructe sau legume și le mulțumesc pentru asta.
Ne mai place și faptul că au micul dejun inclus și că este diversificat. Katarina e destul de mofturoasă în ceea ce privește mâncarea, îi place să mânânce câte puțin din fiecare. Când nu avem opțiunea de bufet suedez, ne comandăm noi ceva din care poate mânca și ea.
La micul dejun de sâmbătă dimineață, lângă noi era o familie cu doi copii (un băiețel în jur de 2 ani) și o fetiță de aproximativ 5 ani. Atât părinții, cât și copiii erau cu brandurile la vedere. Cu haine bune, cum ar veni. Eu nu-i cumpăr branduri mari. Nu văd de ce aș face asta, mai ales că e la vârsta la care pătează tot. Are haine pe care le-a îmbrăcat o singură dată și sunt atât de pătate, încât i le mai dau doar când mănâncă. Nu-s zgârcită, dar cu cât îi cumpăr mai multe, cu atât ajung mai multe la groapa de gunoi.
Katy mănâncă singură de multă vreme. Că își pune mâncarea în cap, că varsă pe ea sau pe jos, nu contează, dar mănâncă singură. La doi ani jumătate știe deja să-și curețe oul, să folosească furculița și cuțitul (cuțit din plastic), să bea apă din pahar normal. Toate astea îi fac plăcere și îi satisfac nevoia de control.
Sigur, avem și un cod al nostru când simte nevoia să se alinte. Nu-i refuz asta. Am mai povestit că uneori se întinde pe jos ca și cum ar fi căzut, iar eu trebuie să o ridic, să o iau în brațe și să o pupăcesc. Uneori face asta și la masă. Îmi spune că vrea să fie bebe și să-i dau avioane. Îi dau câteva linguri, apoi îmi spune că vrea să mănânce singură și mă opresc.
Fetița de lângă noi se uita insistent la felul cum își curăța Katy oul fiert și a cerut și ea unul.
N-a durat mult și îl aud pe taică-su „Lasă-mă pe mine! Nu vezi că nu ești în stare să cureți un ou? Cum să dai pe tine în halul ăsta?”. Mi-a părut rău. Fiecare are copilul pe care îl merită, dar cred că nu toți copiii au părinții pe care îi merită. Cum să învețe copilul ăla vreodată cum să curețe un ou dacă nu îl lași să se murdărească sau să-l curețe prost? Fetița aceea poate va deveni femeia aia care nu știe să facă nimic decât să meargă la restaurant și eventual altcineva să plătească pentru ea. Mesajul transmis de taică-su a fost destul de clar „Nu ești în stare de nimic, trebuie să fac eu totul pentru tine”. Mai târziu asta poate însemna „Nu sunt bună de nimic, am nevoie de un bărbat care să facă lucruri pentru mine”.
O las pe Katy să spargă ouă de când avea 1 an. Și crude și fierte. Am șters ouă crude de pe podea și dulap de mi-a ieșit pe ochi, dar acum știe cum să le spargă. Cum să învețe altfel, dacă nu prin exercițiu? Înțeleg că oul fiert poate fi periculos și că le poate intra coajă sub unghii, dar dacă îi explici copilului că îl poate sparge de la vârful cel mai rotund, nu se va înțepa. De regulă, acolo se formează o bulă de aer și se curăță mult mai ușor. Nu-ți convine nici asta? Dă-i o lingură pe care o poate folosi ca să-l spargă, respectiv să-l curețe. Orice, numai încurajează-l să fie independent. Mai târziu, îți va mulțumi pentru asta. Ce va face fetița ta, dacă prin absurd ți se întâmplă ceva și nu vei mai fi lângă ea să-i cureți oul?
Doamne ajută să greșesc în legătură cu fetița! Poate o să privească lucrurile din altă perspectivă și va face lucrurile diferit față de cum a fost învățată.
De ce îndrăznesc să spun asta? Pentru că eu însămi am fost exagerat de răsfățată, singura diferență e că mie nu-mi spuneau ai mei nu sunt în stare să fac ceva. Am primit comparații până când am avut curajul să urlu la ei spunându-le „Ia, nu mă mai compara tu cu nimeni că nici eu nu te compar cu alți părinți”!
Până la 19 ani habar n-aveam să-mi fac măcar o omletă pentru că tata m-a răsfățat atât de tare, încât nu mi-a dat voie să intru în bucătărie decât să mănânc și atât. N-am spălat vase, n-am făcut curățenie. Dacă a fost bine? Nu, n-a fost. La 19 ani, venea săracul cu traista plină de mâncare pânâ în București, altfel, realmente muream de foame. Până într-o zi când am pus mâna pe telefon și i-am zis să stea cu mine până fac o ciorbă. Mi-a ieșit, mi-a plăcut, de atunci am învățat să gătesc.
Nu zic că e cu rea intenție că nici părinții mei n-au vrut să crească o răsfățată, doar că eu cred că e important să creștem copii independenți. Mâine-poimâine fac 18 ani și pleacă de acasă, poate în alt oraș, poate în altă țară. Ce face atunci? Cum se descurcă? Ce principii le transmitem?
Cine învață fetițele de azi să fie întreținutele de mâine?
Părinții. Nu școala, deși și acolo sunt multe de spus, nu societatea, nu bărbații, ci PĂRINȚII. Părinții sunt cei care predă lecția lui „Nu ești în stare de nimic”.
La rândul lor probabil au fost crescuți cu „Nu plânge că ești bărbat” și „Fetițele trebuie să fie frumoase și prințese”. Vezi exemplul Buhnici care consideră că toate femeile trebuie să arate ca niște minore. Nu zic că în esență nu are dreptate, dar cuvintele alese n-au fost deloc potrivite. Nici afirmațiile n-au fost corecte, ceea ce pentru un jurnalist, indiferent de zona unde activează, regula ar trebui să fie „verifică informațiile și abia apoi poți vorbi”. Și mai greșit de atât este faptul că nu și-a cerut scuze la timp.
E și asta o formă de abuz. Ce va face fetița lui dacă prin absurd i se va rupe pielea atunci când va fi însărcinată? Depresie? Pentru că tati a spus că femeile cu vergeturi sunt nașpa și n-au ce căuta pe plajă?
Ce va face dacă se va îngrășa așa cum mi s-a întâmplat mie? Jur că nu m-am îngrășat din nesimțire sau lipsă de educație sau că nu m-am abținut, ci atât am putut. Așa am reușit eu să gestionez o sarcină toxică. Dacă nu aveam susținerea soțului și a familiei, probabil că și acum eram grasă și frustrată. Nu o dată mi s-a întâmplat să merg de mână cu bărbată-miu și să aud cântecul din gura femeilor (culmea) „Ce are ea și nu am eu? Grasă mai ești, femeie!”. Probabil că din afară, să vezi pe una cu multe kilograme în plus lângă un bărbat frumos este de neînțeles. Că, deh! Asta e educația pe care au primit-o. Că m-am simțit îngrozitor e de la sine înțeles, că soțul meu le răspundea cu „Creier. Are creier spre deosebire de tine!”, apoi îmi spunea să nu mă pierd și să am încredere în mine că îmi voi reveni și că e lângă mine orice ar fi, ei bine, asta mi-a fost de ajutor. Am știut ce fel de bărbat să accept lângă mine, dar cele care nu știu asta, nu devin ele victime ale unei forme de abuz? Cele care nimeresc un bărbat ca tăticul de mai sus, cum se vor simți? Cum va arăta viața lor?
Fetițele nu sunt bibelouri. Sigur că sunt frumoase în rochițele și cu părul desfăcut, dar cât sunt mici au nevoie să exploreze la fel de mult ca băiețeii, să aibă libertate de mișcare, să se joace, să se murdărească. Rareori îmi îmbrac fetița cu rochii. Cum să se dea în tobogan într-o rochie? Cum să alerge fără să se împiedice?
Un alt exemplu care m-a zgâriat pe ochi:
În timp ce Katarina se afla la piscină, a luat una dintre jucăriile gonflabile de acolo. I-am spus că nu este jucăria ei și dacă apare copilul căruia îi aparține va trebui să o returneze, ceea ce a și făcut imediat cum a apărut fetița. Numai că fetița de vreo 4 ani a început să urle „Tu nu știi că nu trebuie să te atingi de jucăriile altora? Să-ți cumpere tati tău cum mi-a cumpărat și mie”. Tati era în spatele ei.
I-am cerut scuze și am asigurat-o că jucăria este așa cum a lăsat-o, apoi am întrebat-o dacă îi plac jucăriile Katarinei. A vrut să le ia, însă i-am spus că e mai bine să o întrebe pe fiică-mea dacă vrea să i le dea. I le-a dat imediat. Nu m-am abținut și am întrebat fetița dacă i se pare o idee bună să facă schimb uneori pentru că astfel se poate juca cu o mulțime de jucării fără să se plictisească de ale ei. I se luminase fața și zâmbea, dar imediat și-a întors privirea către tati pentru aprobare.
Cred că este important să învățăm copiii să se joace frumos împreună. Fără acte de egoism, fără urlete și tragedii. Mai târziu, vor deveni adulți care vor ști să lucreze în echipă, ceea ce, să fim serioși, rareori se întâmplă în zilele noastre, doar suntem generațiile de copii care au auzit ani la rând „Da’ cutărică ce notă a luat?” sau „Cutare de ce poate și tu nu?”.
Fetițele de azi nu trebuie să devină întreținutele de mâine, dar ca să se întâmple așa, avem nevoie să ne educăm noi, părinții. Nu putem educa bine fără să fim noi educați bine.
No Comments