Din casă

Cum e să fii mamă în timpul pandemiei?

aprilie 2, 2020

Cum e să fii mamă în timpul pandemiei? Dacă nu mă omoară virusul, o să mă omoare anxietatea. Cam asta simt în fiecare zi.

Sunt un om puternic, capabil de orice. Nu mi-a lipsit niciodată încrederea. Până acum știam că pot să fac orice, oricând și că nimeni și nimic nu mă pune la pământ. Dar a apărut virusul ăsta invizibil. Și sunt mamă. Mi se pare incredibil cum a dispărut frica de sărăcie cu care m-am luptat atâția ani, dar a apărut alta. Mi-e teamă să și vorbesc despre ea. Dar există și nu o neg.
Mi-e frică de fiecare dată când sunt forțată să ies din casă. Mi-e frică să-mi iau fata în brațe, mi-e frică să o pup, mi-e frică să respir lângă ea. Dacă am ceva și îi dau ei?

Numai mamă să nu fii în perioada asta

Mi se face inima cât un purice numai cât mă gândesc la femeile care urmează să nască. Câtă anxietate aveam în ultima lună de sarcină, deși știam că sunt pe mâini bune! Câtă anxietate au ele știind că trebuie să meargă în spital? În spitalul unde poate medicii își dau demisia, unde poate că sunt cazuri de Covid, unde poate că… Încetez. Prea mult „poate”.

Criza asta ar trebui să ne schimbe. În bine. Pe toți. Să nu mai alergăm după bani. Iată cât de neimportanți au devenit acum. Să ne pese mai mult de copii, de părinți, de bunici. În fiecare zi, nu doar când apare pandemia. Să ne ajungă pentru strictul necesar. Să rămână un mijloc și nu un scop.

Criza asta ar trebui să ne facă mai buni. Vorbesc la telefon cu câteva sute de oameni în fiecare zi. Mi se pare fantastic câtă calmitate, empatie și modestie a apărut. Mi se pare fantastic că începem să fim mai atenție unii cu alții. Înțelegere și susținere. Ne-a lipsit asta.

Pe de altă parte, mă uit și pe Social Media. Câtă răutate! Cât de puțin gândesc oamenii încă… Câți mai suntem în cutii și nu vrem să scoatem capul de acolo! Renunț la Facebook. Renunț să mă mai uit și să mai citesc comentariile oamenilor. Poate că într-o bună zi voi reveni și voi rămâne surprinsă de schimbare. Poate.
Dar sunt un om puternic, așa că ies din horă. Pentru binele meu și al familiei mele, de azi încetez să mai deschid Facebook-ul. Mă voi limita strict la acele momente când vreau să comunic ceva și atât.

Rețelele de socializare au părți bune, dar și rele. Ca toate lucrurile, de altfel. Facebook a devenit extrem de toxic. Prea mulți judecă fără să se gândească. Știu cum e să judeci. Am făcut-o și eu. O fac chiar și acum, când scriu rândurile astea. Nu e bine. Nici pentru ăla care o face, nici pentru cel care e judecat. Nu iese efectiv nimic bine din toată povestea asta. Dar ce bine ar fi dacă în loc să judecăm medicii, am fi cu toții acolo să le spunem că stăm în casă, că vom avea răbdare, că vom înțelege! Ce bine le-ar fi să le spunem că nu sunt singuri în toată povestea asta, că suntem și noi acolo și punem leu cu leu să le asigurăm echipamentele de care au nevoie ca să ne ajute tot pe noi, până la urmă. Ce bine ar fi dacă i-am ajuta ca să ne ajute și ei pe noi! Ce bine ar fi dacă i-am judeca mai puțin!

Când ești judecat din toate direcțiile ai tendința să cedezi. Să-ți bagi picioarele și să renunți. Și e foarte greu, oricât de puternic ai fi! De câte ori mi-am zis „Gata! Mă opresc. Nu mai pot, nu mai vreau!”. Dar mă uit la fiică-mea și în timp ce mi-e frică de mi se înmoaie genunchii, mai găsesc o picătură de energie să o iau de la capăt.

Mame sunt și doctorițele care își dau demisia. Cedează o meserie în fața meseriei de mamă. Oameni sunt și medicii cărora le este frică de sistemul acesta atât de bolnav DE ATÂTA AMAR DE VREME! Nu e vina lor. E vina tuturor. E vina noastră! Cu toții am scos cel puțin o dată în viața asta o șpagă în spitale. Cu toții ne-am complăcut în situația asta. A fost un cerc vicios. Poate că e momentul să rupem cercul.

Am câteva angajate. Toate au muncit la „patron” care urla, amenința, lovea. Au venit cu capul jos la mine. Cu frică. Și nu, n-am înțeles de la început care era problema. Știam că nu sunt un om rău sau neînțelegător. Mi-au povestit, în cele din urmă. Că au fost încuiate, obligate să muncească până noaptea târziu, că n-au avut contracte de muncă, că nu li s-a dat concediu. „De ce ați stat? De ce nu ați plecat imediat? De ce nu ați spus autorităților?”. Și fetele mele nu sunt cadre medicale. „Păi, șefa, avem copii de hrănit. Unde să ne angajăm?”.

Da, pentru copii suporți orice. Dar tot pentru ei avem nevoie de DREPTATE. Să le lăsăm moștenire o țară mai bună decât acum. Să nu ajungă copiii noștri în situația de a urla „patronul” la ei. Nu credeți?

DOAMNE, CÂT ÎMI DORESC SĂ SE SCHIMBE ȚARA ASTA! Noi, adică. 

DOAMNE, CÂT ÎMI DORESC SĂ PREDOMINE RESPECTUL ȘI EMPATIA!

Foto: Alex Pasarelu

You Might Also Like

No Comments

Leave a Reply