Parenting

Cum să-i vorbești copilului despre părțile corpului sau chiar și despre sexualitate

martie 26, 2021

Mi-a atras atenția comentariul de mai jos. L-am citit, am belit ochii cât ceapa, m-am dus la bărbată-miu și l-am întrebat: „Noi ce am face în situația asta? Că nu e ca și cum e ceva izolat, toți copiii sunt curioși mai devreme sau mai târziu”. Am stat în tăcere câtev a secunde și ne-am uitat unul la altul fără să spunem nimic.

Iată textul unei mămici:

„Buna seara, dragi mamici! Vreau si eu o parere…poate am luat-o eu razna! Poate eu sunt aia nebuna! Nu stiu cum sa reactionez si poate ati trecut prin ceva asemanator..sau macar imi spuneti totusi daca e normal!!??
Am 2 baietei. Unul de 6 ani aproape,celalalt de 9 luni. Cel mic este alaptat,cel mare mi-a cerut o data..sa vada cum e..dar sincer mi-a fost rusine. E maricel. Oricum..a devenit curios de cum arata corpurile celorlalti..in fine!
„Problema” sa zic asa este ca…ultima data cand a fost la soacra mea (mai merge uneori in weekend si il luam duminica inapoi acasa) a rugat-o sa ii dea…titi…sa vada cum e. Si ea i-a dat!!!!
Sotul mi-a povestit,pentru ca soacra mea i-a spus lui,mie nu! Nici copilul nu a spus nimic.
Eu sincer,sunt in soc! Imi tremura carnea pe mine! Nu stiu cum sa ma abtin sa nu urlu,sa nu ma cert cu ea(sotul m-a rugat sa nu spun nimic! Deci nici nu trebuia sa aflu!!!)!
Clar cu baietelul trebuie sa vorbesc cu calm despre curiozitatile lui. Poate o sa iau ceva carti cu asemenea teme,citim inainte de nani aproape in fiecare seara.
(Cu soacra..oricum am avut meciuri mai mereu pentru ca eu o rog sa nu il lase la youtube de exemplu..sau sa nu ii mai dea toata mancarea,ea,in gura..si in varful patului! Asta le-a intrecut pe toate!!! Si cred ca e disperata si de faptul ca cel mic nu adoarme decat cu mine,la san. Altfel nu imi explic!!)
Iubirea iubire…dar mi se pare ca a depasit orice bariera a bunului simt!
Poate sunt eu nebuna! Tot ce am putut sa ii spun sotului,si mi-a iesit pe gura,a fost: „e nebuna! Nu il mai las la ea!” Era si mama mea de fata,si la fel ca si mine,a ramas socata!”

Postarea o găsești aici.

Recunosc că în primă fază probabil și eu aș fi încremenit, însă la fel de bine știu că atunci când nu-i satisfaci curiozitatea copilului, poate apărea o problemă. Iată una și în cazul de față.
Adevărul e că fiică-mea are doar un an și două luni, iar mie mi-e groază în fiecare zi. Efectiv, devin din ce în ce mai conștientă de responsabilitatea pe care o am față de copilul meu, iar asta pune multă presiune pe oricare părinte. Toate vrem să fim cele mai bune mame. Îmi doresc să fiu mai bună decât mama mea, mama și-a dorit să fie mai bună decât bunică-mea. E firesc. Asta înseamnă evoluție până la urmă.

Zău că e greu să fii părinte și nu spun asta ca să mă plâng, ci pentru că vreau să fim din ce în ce mai conștienți în ce ne băgăm sau în ce ne-am băgat deja. Adevărul e că nu prea ai cum să-ți imaginezi cu ce se mănâncă asta până nu ai un copil și realizezi cu ce fel de situații te poți confrunta.
Recunosc că m-am speriat teribil când am observat cât de mult ne imită fiică-mea. Parcă e o oglindă mică cu mânuțe și piciorușe pufoase. Fac o grimasă, face și ea. Devin irascibilă, devine și ea. Râd, râde și ea. Când copilul face ceva ce nu ne place, sunt șanse foarte mari să fie ceva ce nu ne place la noi înșine.

Scriu destul de des că ar trebui să vorbim cu copiii noștri despre sex și părțile corpului la momentul potrivit, numai că pentru noi probabil nu e niciodată momentul potrivit.
Sexualitatea este o componentă din viața fiecăruia, la fel și curiozitatea, indiferent de vârstă. Este normal ca un copil să fie curios. Și atunci, aș spune mai degrabă că noi trebuie să ne pregătim să răspundem atunci când copiii vor pune întrebări.

Mama de mai sus spune „Mi-a fost rușine”. Acesta este unul dintre efectele educației pe care noi am primit-o. Sigur că și noi am pus întrebări la care nu ni s-au răspuns. Am fost învățați că e „rușine” să discutăm despre asta. Acum suntem părinți la rândul nostru și habar n-avem ce să facem cu rușinea.
Mi-aduc aminte cum îi puneam mamei întrebări și când se bloca spunea „Hai să-l întrebăm pe tati! El e mai deștept”. Apoi se uitau unul la altul și ridicau din umeri, iar răspunsurile mele rămâneau undeva în aer.
Cred că ne subestimăm copiii foarte tare, inclusiv capacitatea lor de înțelegere.

Aș fi făcut în felul următor dacă copilul meu mi-ar fi cerut să guste din laptele fratelui:

M-aș lăsa pe vine, astfel încât să fiu la nivelul lui și i-aș fi spus așa: „Puiule, tu ai mâncat deja lăptic când erai la fel de micuț ca fratele tău. Și la frățiorul tău se va încheia alăptarea la fel ca la tine pentru că avem nevoie de lăptic numai când suntem foarte mici, apoi începem să mâncăm mâncarea asta delicioasă pe care o mănânci și tu deja”.
Aș fi așteptat să-i văd reacția, să aflu dacă nu cumva e un strop de gelozie între frați sau pur și simplu chiar e curios ce curge din sâni.
Gelozia între frați este la fel de firească precum curiozitatea, însă nu trebuie să lăsăm lucrurile așa.
L-aș fi întrebat dacă știe ce sunt sânii și când încep să aibă lapte și de ce. I-aș fi dat mai multe detalii. Este limpede că băiețelul era pregătit pentru discuția asta. I-aș mai fi spus apoi și câte ceva despre iubire. Că iubirea de mamă nu se împarte, ci crește în aceeași măsură pentru fiecare copil.

Legat de soacră/bunică, nu m-aș grăbi să judec atât de repede. Fiecare dintre noi reacționăm diferit. Poate că mamei i-a fost rușine, dar bunicii, nu. Poate că ambele reacții sunt greșite și poate că era mai sănătoasă o discuție atât cu copilul, cât și cu membrii familiei. Sau poate că nici nu există un răspuns corect.
Deși, trebuie să recunosc că nici în momentul de față nu știu cum aș fi reacționat dacă una dintre bunicile fetei mele ar fi făcut asta. Singurul lucru la care mă gândesc este comunicarea. Atunci când nu mă simt suficient de sigură pe mine, pun mâna pe telefon și o sun pe soacră-mea, pe mama, pe tata, pe psiholoaga mea, pe oricine. Vorbesc și culeg informații, apoi le pun eu cumva cap la cap până iese bine.

Îi recomand și mamei de mai sus să facă asta. Un psiholog vede lucrurile altfel, știe ce butoane să apese, înțelege emoțiile diferit față de noi. Dacă ar fi după mine, aș aloca câte un psiholog la câteva familii. Băi, ce oameni mișto am deveni dacă n-am mai avea concepțiile acestea greșite și am accepta că este minunat să ai un consilier care să te ajute să te dezvolți personal.

Cum fac eu când n-am nici cea mai mică idee dacă am procedat corect sau nu cu fiică-mea?

Recunoaște! N-ai cum să fii pregătit 100% pentru a crește copilul perfect. Nici măcar nu există cărți care să-ți asigure succesul garantat. Ne place sau nu, greșim, însă e bine să vedem unde am greșit și cum putem repara, iar dacă ne-am raporta la copilul nostru ca la partenerul de viață, singura soluție pe care o văd este comunicarea.

Am mai scris despre soacre. Consider că trebuie să ne acordăm respect reciproc, în primul rând. Până la urmă, soacra este femeia care mi-a crescut bărbatul și dacă eu sunt mulțumită de alegerea pe care am făcut-o, atunci ar trebui să-i mulțumesc și ei că a făcut o treabă bună! La fel cum mă gândesc că ar trebui să fie și viitorul meu ginere recunoscător pentru cum mi-am crescut fata.
Pe de altă parte, atâta vreme cât copilul soacrei este fericit lângă noi, nu văd care ar putea fi problema nici din partea ei. Care mamă nu se bucură pentru copilul ei?

Pe bune, dragi mămici și tătici! Căutați un psiholog sau un consilier în parenting și apelați la el ori de câte ori aveți nevoie! Nu e nimic greșit în asta, nu trebuie să mergeți în cabinet ca să vă expuneți (se poate face plata online, iar discuția o puteți purta prin videocall).

Am citit cărți peste cărți și tot nu mă simt pregătită. E normal.

A făcut fiică-mea un tantrum în urmă cu două săptămâni de toată frumusețea. Cu tăvălit pe jos și țipete. Îmi imaginam că lucrurile astea vin mai târziu, nu acum. ȘOC! ȘOC! ȘOC! Eram toți cu ochii mari și habar n-aveam ce să facem. Panică scria pe noi. Unul încerca să-i distragă atenția, altul să scoată toate jucăriile. Nimic nu funcționa.
Hai, Cosmino! Nu intra în panică! Amintește-ți ce Dumnezeu scria în cărțile alea! Am tras aer în piept, am numărat în gând până la 10, apoi m-am așezat lângă ea și i-am spus calm „Sunt aici lângă tine, mami. Știu că ești furioasă și te înțeleg, însă când vei fi pregătită, sunt aici să te țin în brațe și să te iubesc.”
A mai plâns vreo 5 minute, apoi s-a cocoloșit în brațele mele. Am oftat amândouă, ne-am mângâiat și ne-am pupat una pe alta.
Ne-am liniștit.

Da, e greu. Dar e supeerb să fii părinte!

Răbdare multă vă doresc! Calm, deschidere și empatie!

You Might Also Like

No Comments

Leave a Reply