În ianuarie, Katarina împlinește 3 ani. Până acum am trecut printr-un singur tantrum și trebuie să recunosc că ne-a luat atât de tare prin surprindere, încât am crezut că suntem noi tâmpiți sau că efectiv cineva ne-a schimbat copilul. Nu suntem nici tâmpiți și nici copilul nu-i stricat. Dar de ce ne sperie atât de mult tantrumurile (crizele de nervi)?
Ce credeam noi în alea 60 de secunde de nervi ale copilului (ni s-a părut o eternitate)?
Că s-a stricat copilul. Nu, copilul nu era stricat, ci pur și simplu avea o stare emoțională pe care nu știa cum să o gestioneze. Aparent, nici noi n-am știut ce să facem. Mă uitam la bărbată-miu, el la mine, apoi amândoi spre copil și ne simțeam depășiți de situație. Uitasem toată teoria și toate tehnicile de liniștire pentru că PANICĂ. Ba chiar am răbufnit și am dat vina unul pe altul. Am scris aici despre asta.
În cele din urmă, am luat-o în brațe și am scos-o afară în curte. S-a liniștit, ne-am liniștit, am discutat și cu alți părinți, am acceptat că nu este nimic greșit când un copil urlă cu toți plămânii și până în prezent am reușit performanța să evităm alte tantrumuri.
Cred că e firesc să ne panicăm și să credem că e ceva greșit la mijloc. Mulți dintre noi am crescut cu „rușinea” în brațe. „E rușine să plângi”, „Nu mai plânge, că uite ce urâtă ești când faci asta” sau „Ești bărbat! Nu mai plânge”. Sigur că ne blocăm și habar n-avem care e varianta cea mai bună.
De când s-a născut Katarina, locuim într-un complex închis de case cu o curte comună. Pentru ea e fabulos pentru că se poate juca în voie așa cum mulți dintre noi am făcut-o în fața blocului fără să-mi fac griji de mașini sau te miri ce străini cu intenții greșite.
Un lucru bun, ai zice, numai că eu ca părinte trebuie să mă descurc să-i împac pe toți. Să le creez reguli ca să evităm conflictele.
Îmi amintesc că atunci când avea 1 an și 2 luni a apărut primul conflict cu copii ceva mai mari. Fiică-mea voia să se joace cu ei, a fost refuzată, eu am luat-o extrem de personal (adevărul e că e tare neplăcut să-ți vezi copilul respins), așa că i-am scos o mașinuță electrică de dimensiuni mari. Plângea și a fost singura idee care mi-a venit. Ba, recunosc că mi-a trecut prin cap un fel de „Nu vreți să vă jucați cu ea? Lasă că vă fac eu în ciudă!”. Un gând imbecil și imatur, dar l-am avut și recunosc asta. Panica te poate face să iei decizii stupide, fie că ești adult, fie că nu.
În secunda în care a ieșit cu mașina, toți copiii s-au strâns pe lângă ea. Voiau să se plimbe. Mi-am tras o palmă imaginară spunându-mi „Băi, fată! Ești omul matur, ajută copiii să se înțeleagă și lasă-ți rănile emoționale la o parte, căci nu-i locul și nici momentul potrivit pentru ele”.
Așa că m-am așezat pe asfalt, i-am strâns pe toți și am spus așa „Dragilor, am o idee! Punem o păturică pe jos, aduceți fiecare câte o jucărie și cine vrea să încerce mașinuța trebuie să-i dea o jucărie la schimb Katarinei. La final vă luați propriile jucării înapoi”.
Nu a fost chiar atât de simplu pentru că am fost nevoită să răspund la întrebări precum:
Î – Pot să iau mașina și mâine să mă joc?
R – Nu, trebuie să o întrebi pe Katarina înainte dacă este de acord. Dacă vrea, faceți schimb. Așa cum și ea te va întreba sau îți va cere și îi vei da numai dacă ești de acord.
Î – Jucăriile mele rămân la ea dacă facem schimb?
R – Sigur că nu. Ce e al tău, al tău rămâne. După ce vă jucați, fiecare își ia jucăriile înapoi.
Înțeleg că sunt părinți care nu sunt de acord cu schimbul de jucării și nici măcar nu se străduiesc să-i învețe să facă asta. Eu nu sunt de acord din două motive:
1. Sunt suficient de obosită, încât nu-mi doresc să o aud cum urlă după jucăriile altora
2. Dacă nu merge încă, ține cont că va ajunge la grădiniță. Ți-e greu să gestionezi crizele propriului copil? Imaginează-ți cum e pentru o educatoare să liniștească mai mulți copii odată.
Cum am învățat-o să facă schimb până la 1 an și 2 luni?
Am folosit metoda aceasta și funcționează. Uneori mai repede, alteori mai târziu, dar funcționează.
Te așezi pe covor cu tati și copilul, vă puteți juca cu Lego, de exemplu.
Mama – Tati, îmi dai și mie, te rog, o piesă galbenă?
Tatăl – Da. Eu am nevoie de una roșie, îmi dai și mie de la tine, te rog?
În timp ce schimbăm cele două piese, strigăm fericiți „Mulțumesc! Ce bine că putem face schimb de jucării”, apoi întrebăm copilul:
– Tu ai nevoie de vreo piesă de la noi? Vrei să facem schimb? (nu a refuzat niciodată)
La final, după ce terminăm joaca, tati îmi dă înapoi piesa roșie, eu îi dau piesa galbenă și ne mulțumim reciproc pentru schimbul făcut.
După o vreme, am încercat și să ne refuzăm.
Mama – Tati, îmi dai și mie, te rog, o piesă galbenă?
Tatăl – Îmi trebuie acum, dar după ce termin, ți-o dau.
Mama – Bine… (am spus-o ușor dezamăgită). Am fost atentă la fiică-mea, am văzut că era contrariată, i-am explicat „Nu mă supăr. Este jucăria lui și el va decide când și dacă mi-o va împrumuta”.
După 1-2 minute
Tatăl – Nu-mi mai trebuie piesa galbenă. Poftim!
Mama – Mulțumesc!
Tot pe la 1 an, Katy a început să lovească și să muște, pe mine în special. Sigur că e neplăcut și te apucă panica. O făcea din iubire și spun asta pentru că nu era agresivă, dar nici nu știa cum să se manifeste.
I-am cerut ajutorul soțului. I-am spus că atunci când o vede că vrea să mă muște să spună „Așa nu, tati”, apoi tati mă pupa sau mă lua în brațe și îi spunea „Așa da!”. Schimbam rolurile, apoi tati se prefăcea că vrea să o muște, eu îi spuneam „Așa nu, tati”, apoi o pupa și o lua în brațe și îi spuneam „Așa da”. Cred că este important să-i oferi copilului o alternativă. Sper că nu e necesar să specific că joaca asta nu trebuie să fie altfel decât distractivă pentru toată lumea.
Ne-a luat undeva la 2 luni să o învățăm să nu mai muște folosind metoda „Așa da” și „Așa nu”.
Aceeași metodă am folosit-o și la baie. Katy face baie în cadă (are covoraș antialunecare) și a descoperit că se poate juca cu robinetul. Problema e că într-o parte vine apă foarte fierbinte și se poate răni. Am oprit apa, am rugat-o să pună mâna atât în stânga, cât și în dreapta. Într-o parte e rece, în cealaltă e cald, la mijloc e numai bine. Stânga, dreapta „Așa nu”, la mijloc „Așa da”. Cu explicațiile de rigoare, desigur. Uneori mai încearcă să dea drumul la apă fierbinte, stă departe și îmi spune „Așa nu, mami”. Apoi mută robinetul la mijloc, râde și spune „Așa da”.
Mă străduiesc de fiecare dată ca explicațiile să fie distractive sau interesante pentru ea. Uneori îmi iese, alteori nu.
Apropo de comportament agresiv, lovituri și așa mai departe: Un alt lucru pe care îl poți face este să te lovești intenționat de tati (fără să se prindă copilul de asta), spui „Scuzee, tati! Te doare? Ești bine?”. Îl iau în brațe și îmi cer scuze din nou.
O singură dată s-a ciocnit fiică-mea la locul de joacă de un băiețel mai mare. A strigat imediat „Scuzeee! Ești bine?” și îl căuta să verifice dacă are vreo lovitură. A fost drăguță toată situația. Băiețelul i-a răspuns imediat „Sunt bine, nu-ți face griji! Doar m-ai atins, nu m-ai lovit”. I-am căutat mama cu privirea, ne-am zâmbit și nu ne-am simțit prost niciuna.
Cea mai bună metodă de a-ți învăța copilul orice este prin puterea exemplului și prin joacă. Ție ți-ar plăcea să fii mustrat tot timpul? Nu, desigur.
Săptămâna trecută a avut un conflict cu un băiețel mai mic decât ea. Voia să-i ia păpușa din mână cu forța. Au început să plângă amândoi, desigur. I-am liniștit, însă în seara aceea, când ne-am pus în pat și voiam să-i pun cartea de povești la loc pe raft, Katy trăgea de ea ca și cum o lua cu forța (imita băiețelul).
I-am spus „Iubita mea, eu nu-ți iau lucrurile cu forța. Nimeni nu are voie să facă asta. Este cartea ta și alegerea ta. Când ești pregătită să punem cartea la locul ei, te aștept să mi-o dai”. A mai încercat de vreo 2-3 ori, am continuat cu aceleași explicații, acum e totul bine și frumos. Uită, îi reamintesc.
Cred că este important să ne învățăm copiii să negocieze, nu să-i obligăm să împartă. Este important să știe cum să gestioneze și să accepte un refuz (îți amintești că spuneam la început că-mi trecuse un gând că îi învăț eu minte pe copii? Acela e un exemplu de „Așa nu” 🙂 ).
Mai există o variantă care poate funcționa: Vrei să faceți schimb de jucării acum sau după ce termini de construit? (îi lași senzația că alege, dar va alege din ceva ce îți convine ție).
Găsești astfel de formulări în cartea „Cum să le vorbim copiilor astfel încât să ne asculte, Joanna Faber”.
Răbdare și imaginație multă vă doresc!
Da, am ajuns la concluzia că e nevoie de creativitate și răbdare ca să nu o iei razna în încercarea de a crește un copil sănătos emoțional.
Sursă foto: Pixabay
No Comments