Dau cu tine de pământ, dacă nu taci!

Am mai scris despre mamele care își umilesc copiii aici. Au trecut 7 ani de la articolul acela și îmi cam vine să le răspund tuturor celor care îmi spuneau că practica o să mă omoare și că n-am dreptul să vorbesc nefiind mamă. Am făcut-o când încă nu devenisem mamă și recunosc că am primit multe mesaje prin care mi se spunea să nu-mi mai dau cu părerea până nu am propriul copil.

La momentul respectiv aș fi urlat în gura mare că pot scrie din papucii copilului la care s-a ridicat atât tonul, cât și palma. A durut, mai mult sufletește decât fizic, dar iată că mai am o aruncătură de băț până să împlinesc 40 de ani și încă îmi amintesc palmele părinților.

Înțeleg acum de ce mi s-a reproșat asta, dar în continuare consider că nu avem nicio scuză. Da, știu. Uneori, suntem obosite, nervoase, nemâncate, nespălate și tot ce vrei. Dar asta nu e o scuză. Nu, nu sunt mămica perfectă, zen și îngrijită 24/24. Și copilul meu se îmbolnăvește, și copilul meu urlă uneori, și copilul meu vrea lucruri pe care nu pot să i le dau și copilul meu devine supersonic când eu nu mai am o fărâmă de energie, dar asta nu mă împiedică să-i spun „Puiule, am muncit toată ziua și sunt foarte obosită. În loc să facem asta, ai vrea să stăm în pat și să citim? Promit că mă odihnesc în seara asta și mâine facem ce vrei tu”. Nu mi s-a întâmplat până acum să nu înțeleagă. Ba mai mult decât atât, când îi spun că nu mă simt bine, mă ia în brațe, îmi dă apă, îmi face masaj cu mânuțele ei mici. Găsește ea ceva care să mă facă să mă simt mai bine, iar pentru mine asta este dovada că nu ar trebui să ne subestimăm copiii.

Mergem în pădurea Băneasa destul de des. Nu e foarte aglomerat, e curat și e aproape de casă, iar locul de joacă este destul de mare astfel încât să nu urle copiii că nu au loc unii de alții.
De fiecare dată când mergem undeva, îi spun copilului meu „Uite, mergem în pădure, ne jucăm, apoi ne întoarcem acasă să-i dăm de mâncare pisicii”.
Toddlerii nu înțeleg conceptul de timp, însă dacă plasăm diferite activități în explicațiile noastre, atunci lucrurile devin mai ușoare. Exemplu „După ce te trezești, mergem să mâncăm. Sau după ce ne jucăm, mergem să ne spălăm acasă”.

Cu 20 de minute înainte să plecăm din parc, îi reamintesc că trebuie să ne întoarcem acasă ca să hrănim pisica. Dacă mi se pare că se supără, îi reamintesc că îmi țin promisiunile întotdeauna și o rog să aibă încredere în mine. Până acum a funcționat întotdeauna. N-am plecat niciodată cu ea urlând din parc.

Am fost în parc în urmă cu 3 zile, iar una dintre mămici efectiv a urlat la copilul ei, care nu voia să plece de acolo „Dau cu tine de pământ, dacă nu taci!”

Mă bântuie privirea băiețelului și acum. Îi tremura bărbia, stătea pe loc și avea ochii mari îngroziți. Mi-a fost atât de milă de el încât când am ajuns la mașină m-au bușit lacrimile. M-am simțit vinovată. Poate că trebuia să intervin, poate că trebuia să-i atrag atenția mamei sau poate că trebuia să o întreb pur și simplu dacă are nevoie de ajutor.
M-a văzut fiică-mea și imediat m-a întrebat „Mami, ce e?”. I-am spus adevărul. Că sunt tristă și că mi-ar fi plăcut ca mămica aceea să nu vorbească așa cu băiețelul ei. Plecase spre mașină înaintea mea cu tati. Nu știa care era problema.
M-a mângâiat pe față, m-a pupat, dar n-am nici cea mai mică idee ce o fi înțeles ea din toată povestea asta.

Ieri i-am spus că nimeni, niciodată nu are voie să ridice tonul la ea, să o lovească sau să o amenințe în vreun fel. I-am spus că doamna din parc poate a avut o problemă de a greșit și sper că i-a cerut scuze băiețelului.

Nu poți să ameninți așa un copil, dacă tu la rândul tău nu ai fost amenințată astfel. Nu te poți comporta așa, dacă tu la rândul tău nu ai trăit într-un astfel de mediu. Sau probabil că poți face asta când cedezi nervos și cred că este și mai dureros când te simți vinovat pentru comportamentul tău nepotrivit.

Nu, nu poți să spui unui copil „Dau cu tine de pământ, dacă nu taci!”. Dacă în locul copilului era un vecin care te deranja, ai mai fi avut curaj să-i spui „Dau cu tine de pământ, dacă nu păstrezi liniștea”?. E atât de greu să-ți respecți copilul și să încetezi să-l mai ameninți? E atât de greu să recunoști că nu te simți bine?

Și nu, de data asta nu mai vorbesc din cărți, ci din proprie experiență.

Zic și altfel, poate se înțelege mai bine, dragi părinți!

Să presupunem că te doare burta, capul, ce vrei tu. Vine soțul și vrea să faceți sex, dar tu începi să te enervezi și țipi la el fără să-i explici ce e cu tine. Ce câștigi făcând asta? Mai devreme sau mai târziu, un divorț, probabil. Sau o a treia persoană între voi. Sau te miri ce!

Dar dacă i-ai spune omului pe care se presupune că îl iubești cel mai mult „Uite, chiar nu mă simt bine. Am nevoie de puțină liniște”. Ceva, orice. Explică-i, nu-l lăsa să creadă că nu-ți mai pasă de el sau că nu-l mai iubești sau Dumnezeu mai știe ce își poate închipui!

De ce ar fi diferit în cazul copiilor? Pentru că noi suntem adulții și ne putem satisface nevoia de control mai ușor în fața copiilor? Pentru că noi suntem ăia mari și deștepți, iar copiii noștri trebuie doar să execute ce le spunem noi? Să mă ierte Dumnezeu, dar și noi adulții ripostăm când credem că se întâmplă ceva greșit! Noi avem drepturi și ei nu?

Avea fiică-mea câteva luni și se transformase într-un fel de monstruleț urlător. Ajunsesem în pragul disperării de mă întrebam non-stop ce se întâmplă cu copilul meu. În cele din urmă, mi-am sunat psiholoaga, i-am spus ce se întâmplă, iar următoarea ei întrebare a fost: Dar cu tine ce se întâmplă? Tu cum ești?

Nici măcar nu realizasem până să mă întrebe că eu nu sunt bine, că mă simțeam depășită de situație și vinovată pentru faptul că eram incapabilă să-mi liniștesc copilul. Se întâmpla în 2020 când a venit pandemia și efectiv eram un butoi de stres și anxietate. În momentul în care am înțeles că eu eram cea cu probleme și nu copilul meu, n-am mai avut parte de crize. Mamă liniștită, copil liniștit.

Nu vă mai umiliți copiii! Să-l ameninți că-l dai de pământ e o formă de abuz. Și dacă stau să mă gândesc bine, dacă mi-ar fi spus bărbată-miu în parc că dă cu mine de pământ dacă nu tac, probabil că ar fi intervenit careva. Un motiv în plus să mă simt îngrozitor că n-am luat atitudine. Poate un „Ai nevoie de ajutor, mami?” ar fi fost benefic.

M-am blocat, mi-a deschis răni, am tăcut, am mers mai departe. Acum doar regret și nu-mi iese din cap ideea că aș fi putut face ceva mai mult de atât.