Jurnal de Sarcina

De ce plângeți? Nu mai plângeți, doamnă!

septembrie 12, 2019

Fiică-mea ne-a tratat cu fundul. La propriu. Pare că nu vrea să-și arate fața prea mult, așa că m-a trimis medicul să mănânc o ciocolată. Poate, poate se întoarce cu fața. Și s-a întors…

– Deci am liber la ciocolată când vin la control, am spus.

Și am râs cu aceeași poftă cu care am mâncat ciocolata. A râs și fiică-mea. Tot cu gura până la urechi. Apoi mi-am amintit de teoria aia care spune că bebe simte ce simți și tu. Am citit-o de o mie de ori, dar n-am simțit-o niciodată. Și da, e fabulos să citești despre asta, dar e magic când o simți. Așa că din râs isteric am dat-o în plâns. De bucurie, desigur.
M-am șters repede la ochi, iar fiică-mea a făcut același lucru. Și nu, nu mai râdea cu gura până la urechi, ci părea că plânge. Colțurile gurii erau în jos, așa că pentru următoarele 3-4 minute cât am mai stat în cabinet m-am umflat cu emoții cât toate baloanele din Cappadocia. Asta înseamnă că am ieșit pe ușă plângând cu sughițuri, muci și râs. De toate la un loc.

– De ce plângeți? Nu mai plângeți, vă rog, spunea asistenta.
– Păi… sunt lacrimi de bucurie.

Mi-am întors capul rapid către femeile care așteptau la rând să intre în cabinet. Păreau îngrozite. De parcă plânsul apare numai atunci când se întâmplă ceva nasol.

Era momentul nostru, așa că n-am băgat prea mult în seamă. Mi-am văzut de drum râzând și plângând în același timp, fără să-mi pese prea mult de ceea ce credeau alții.

Când conștientizezi ce legătură există, de fapt, între o mamă și copil, cred că ai dreptul la o astfel de reacție. Nici nu știu cum ar fi putut fi altfel. Dacă ești mamă, probabil că știi despre ce vorbesc.

Între timp m-am descărcat, așa că m-am întrebat rapid de ce ne e atât de frică de lacrimi? De ce lacrimile ar trebui să însemne numai ceva rău? Suntem tare needucați. Din punct de vedere emoțional, zic.

Există oameni care plâng atunci când sunt fericiți, mai ales cei empatici. O emoție puternică, fie ea pozitivă, fie negativă, poate avea un impact compleșitor, iar această formă de descărcare ne ajută să ne revenim mai repede.

Poate că ar trebui să știm că afecțiunea și atașamentul stau la baza lacrimilor. Contextul diferă, desigur. Dar una peste alta, plânsul nu e un lucru rău. Doar pentru că nu știm ce să facem cu el, asta nu înseamnă că ar trebui să-l băgăm sub preș și să ne prefacem că nu există. E același lucru ca tristețea. Nu ne plac oamenii triști și am face orice să-i vedem cu zâmbetul pe buze, însă tristețea este pur și simplu un mecanism de apărare. Este o emoție firească a vieții.

Ca să revin la fiică-mea și la morfologia fetală de trimestrul 2, căci despre asta era vorba, totul e bine și frumos. La prima morfologie parcă n-am înțeles mare lucru, însă a doua este plină de emoții, cu siguranță. Pentru că vezi tălpițe, funduleț, năsuc, degețele, zâmbet. Nu știu cine spunea, însă se pare că instinctul matern crește odată cu bebelușul. Așa e. Sau cel puțin, așa simt și eu.

You Might Also Like

No Comments

Leave a Reply