Parenting

De ce pozăm fericiți când avem sufletul bucăți?

septembrie 30, 2019

Ce-o să zică lumea? Nu face aia, că te vede lumea! Nu spune cealaltă, că te bârfește… lumea! Așa am crescut și am fugit de acasă mâncând asfaltul când a venit vremea.

Pentru că mă săturasem de ceea ce ar putea spune lumea. În orașele mici încă este mentalitatea asta. Pare că se păstrează mai bine “tradiția”, altfel nu știu care ar putea fi explicația.

Mă gândesc că așa am ajuns să pozăm fericiți când avem sufletul bucăți. Pentru că… lumea.
Nu-mi place deloc treaba asta. Și sper să mă țină capul și sufletul să-mi învăț copiii să le pese mai puțin de ceea ce ar putea spune alții și mai mult de cum s-ar simți ei înșiși în pielea lor. E important. Nu lumea pune capul pe pernă în locul tău. Nu lumea este cea care trebuie să se placă atunci când se uită în oglindă. “Lumea aia” oricum nu se place prea mult de vreme ce are timp și energie să vorbească despre alții.

Pozăm fericiți când avem sufletul bucăți. De ce?

Ca să nu ne râdă lumea? Păi ce lume e aia care râde de un om căruia nu îi este bine? Ca să ne simțim mai bine? Să ne păcălim?
Am prieteni care pozează cu zâmbetul până la urechi zi de zi în alte locuri. La propriu. Dacă nu i-aș cunoaște, pe cuvânt de nu m-ar roade invidia! Când și cum să ai atât de mult timp să te plimbi în fiecare zi și să mai postezi și pe rețelele de socializare? Să faci și bani, să mai și dormi. Din astea.
Adevărul e că au sufletul bucăți și pozează fericiți. Așa… pur și simplu.

M-am tot întrebat de ce? De ce oamenii frumoși, cărora nu le lipsește nimic aleg să facă asta? Cărora pare că nu le lipsește nimic, de fapt. De ce intră atât de ușor în depresie și nimeni nu se prinde sau nu îi ajută în niciun fel?
Da’ voi vă amintiți de cuvintele alea “Vaaai, nu plânge! Uite ce urât/a ești când plângi?” sau “Dar tu ești copil mare! De ce plângi?”
E normal să plângi! Dacă nu era, mă gândesc că plânsul era o afecțiune rară, ceva. Or eu știu că este o reacție firească a organismului.

Am prieteni care suferă de depresie, deși nu par. Oameni pe care nu-i înțelege nimeni pentru că efectiv nu pot înțelege cum oameni ca ei ar putea avea o problemă. Frumoși, tineri, cu bani. Uite așa. Copii deveniți adulți cărora li s-au inhibat emoțiile, fără intenție, de multe ori.
Problema e că nici ei la rândul lor nu știu ce să facă. Pentru că n-au fost învățați. Nu vor să recunoscă, nu pot confrunta adevărul, nu acceptă ajutor. Așa că pozează fericiți crezând că într-o bună zi vor fi cu adevărat fericiți. NU. Când ai sufletul bucăți, trebuie să fii sincer cu tine însuți! Se întâmplă, dar asta nu înseamnă că nu poți să te reconstruiești.

Încetați să mai inhibați emoțiile copiilor, de oricare ar fi ele și lăsați-i să învețe cum să le gestioneze! Sigur că un copil e mai drăguț când râde, însă e firesc și să plângă și să fie furios! Ce ar fi să înlocuim “Nu mai plânge că ești barbat” cu “Înțeleg că ești supărat, însă eu sunt alături de tine”. Sau ce ar fi să înlocuim panica sau respingerea unor lacrimi cu o îmbrățișare? Zic și eu. Poate așa nu mai creștem viitori adulți depresivi. Poate așa nu mai pozăm în minciună.

You Might Also Like

No Comments

Leave a Reply