Să-mi fi spus cineva vreodată că îmi voi dubla greutatea, m-aș fi întors cu spatele și i-aș fi spus că nu știe ce spune. Numai că… mi s-a întâmplat.
Faptul că am făcut atâția ani jurnalism și blogging m-a obligat să citesc și să mă informez mult. Nu poți lua un interviu fără să știi despre ce urmează să vorbești. M-a ajutat enorm lucrul acesta.
Când am născut-o pe Katarina, la vreo 5-6 zile, ochiul drept a început să aibă o oarecare asimetrie față de ochiul stâng. Se vede și în fotografii, de altfel. Tot atunci a început și pandemia, iar diagnosticul corect s-a lăsat mult așteptat. La o simplă căutare pe internet „ochi căzut” sau „ptoză palpebrală” afli că trebuie să te duci la un medic oftalmolog. Pare și firesc, de altfel.
Au case, vile, piscine, mașini scumpe și facilități pe care noi nu le avem. Copiii lor se duc la școli din Europa sau America pentru că școlile de care se ocupă ei în România nu sunt suficiente.
Ei și copiii lor se duc în Turcia, Austria și în cine știe ce alte țări să se opereze. România nu este suficient de bună pentru ei.
Pentru noi, li se cam rupe. Scuzați-mi vocabularul.
Mulțumesc lui Dumnezeu că fetița mea a fost sănătoasă până acum. Cunosc mămici care și-au petrecut mai mult timp în spital cu copilul decât acasă și, sincer, vă zic. Este TERIBIL!
Am plâns zilele astea cât n-am plâns 33 de ani la un loc. Prima boală care m-a speriat teribil: Roseola infantum combinată cu primii dințișori.