Din când în când, bărbată-miu mă mai întreabă: „Crezi că o să fim părinți buni?”. Îi zâmbesc de fiecare dată și îi răspund cu aceleași cuvinte: „Nu, nu vom fi părinți buni. Vom fi cei mai buni”. Un copil dorit n-are cum să nu aibă părinți buni.
Recunosc că și eu mai am nevoie de confirmări. Probabil e normal. Avem emoții și vrem să-i fie bine. Cel mai bine. Vrem să treacă anii și să fim o bucată importantă din viața copiilor noștri. Cât de egoist sună, nu? Și totuși, și eu și bărbată-miu ne-am promis că ne vom da unul altuia peste mână dacă vom face greșeli.
Una peste alta, știm deja ce vrem să-i învățăm. Nu sunt doi încă, dar vor fi. De aia vorbesc la plural.
Întâi de toate, mi-aș învăța copilul să fie om bun. Da, dar să nu fie luat de prost, mi-ar spune mulți. Se poate întâmpla și asta, desigur. Dar atunci când va vedea că se întâmplă asta, va ști deja pe cine să dea la o parte și pe cine nu. De tine însăți nu scapi niciodată. Și dacă tot trebuie să trăiești atâta timp cu propria persoană mă gândesc eu că ar fi bine să ai o relație bună cu tine, nu? Să nu ai lucruri pe care să ți le reproșezi, că tare greu e să nu te poți privi apoi în oglindă.
De la bărbată-miu o să învețe că nu există „Nu se poate”. Știu și eu treaba asta, dar încă fac lucrurile cu o doză de anxietate pe umeri. El, nu. Câteodată mă și enervează că e atât de calm. Mă enervează când îl aud că spune:
– O să fie bine, stai liniștită.
– No, da’ de unde știi tu?
– A fost altfel vreodată?
Mă umflu și mă desumflu imediat. Pentru că are dreptate. Pentru că am avut o dată încredere în el și a fost cea mai bună decizie pe care am luat-o. Nu există problemă fără soluție. Tot de la el am învățat asta. Și mi-ar plăcea să învețe și copiii noștri același lucru. Învață-i și pe ai tăi.
E liniștitor și necesar să gândești așa. Adică, de ce te-ai afunda într-o anxietate continuă când ai putea să te îndrepți către soluții?
Apoi mi-aș învăța copiii că diferit nu înseamnă neapărat rău. Poate că „a completa” e mai bine decât a fi la fel. Îți dai seama ce ar putea ieși din doi oameni căpoși? Sau ce ar putea ieși din două persoane vulcanice? Sau doi oameni prea liniștiți? Cade unul, celălalt trebuie să ridice.
Poate dacă noi ne învățăm copiii să nu-i judece pe ceilalți, poate că într-o zi vor fi oamenii care vor schimba destinul copilului tău, de exemplu. Poate că ai noștri copii vor fi aceia care vor spune „Ridică-te și scutură-ți genunchii. Poți mai mult de atât”. Poate că într-o zi copiii mei vor primi un „Mulțumesc”. Din ăla sincer. Și atunci voi ști că n-am trăit degeaba. Numai așa vom putea schimba ceva. În bine, zic.
Mi-aș învăța copiii să fie empatici. Și ambițioși, dar și empatici. Putem face lucrurile și fără să călcăm peste cadavre. Putem ajunge la destinație și dacă întindem o mână. Atunci când ni se cere, desigur. Putem face multe, dacă vrem. Și dacă suntem deschiși către asta.
Până una alta, recunosc că mi-e frică de leșin. Habar n-am ce-o să fac cu asta mică când vom ajunge acasă. Habar n-am dacă o să știu cum să o țin în brațe sau dacă voi ști să o hrănesc corect. Dar mi-aduc aminte rapid de teoria lui bărbată-miu că nu există problemă fără soluție și apoi intervine și instinctul. Legătura asta dintre mamă și copil despre care habar n-am cum să vorbesc. Există, dar efectiv nu știu să o descriu. Aștept să treacă timpul, poate voi ști într-o bună zi cum să vorbesc despre ea. Până atunci, tind să cred că asta se simte și atât.
Tu ce îți vei învăța copilul?
No Comments