Rareori cad atât de tare încât să nu mă mai ridic. Și dacă se întâmplă vreodată, cu siguranță există mâinile părinților sau ale soțului care mă ridică. Mai sunt și prietenii ăia pe care îi văd atât de rar, dar știu că sunt acolo. Prieteni care la momentul potrivit trimit mesajul ăla care contează: „Făi, dacă ai nevoie de ajutor, sunt aici”.
Cred că întâmplările nefericite te învață să vezi partea bună a lucrurilor
Intră instinctul de supraviețuire, probabil. Și e bun. N-ar trebui să ne fie teamă de asta, zic eu. Din divorțul părinților, pe care îl vedeam extrem de tragic la momentul respectiv, m-am ales cu o relație mai solidă cu ei. Suntem mai deschiși unul față de celălalt. Aș putea spune chiar că îmi place mai mult de ei așa. De aici, probabil și susținerea mea de a pune punct decât să stai în ceva ce nu-ți face bine. Uneori, binele vine dintr-o decizie drastică.
Apoi, soră-mea și encefalopatia ei. Ani de zile am agonizat. Că doctorii sunt de vină, că n-avem aia, n-avem cealaltă. De parcă mai putea schimba asta ceva! Dar draga de ea, cât de mult ne-a schimbat pe fiecare în parte! Cât de mult m-a ajutat să încetez să mai fiu superficială! Cât de mult mă ajută acum să-mi cresc fetița! Câtă răbdare m-a învățat să am! Fetița mea va crește frumos și datorită ei.
Poate că nu aș fi pus atât de mult preț pe empatie dacă nu era soră-mea. Poate că nu m-aș fi supărat atât de mult pe nedreptate, dacă nu era ea. Poate că nu aș fi știut să vorbesc atât de liber când mă supără ceva, dacă nu era ea. Poate. În toată nefericirea asta, există lucruri bune. Lumina aia pe care o are în ochi și pe care o vedem atât de rar la alții „normali”, aia ne face pe noi norocoși.
Pandemia… Am vorbit cu o clientă astăzi. Și-a comandat o rochie. O doamnă la 69 de ani. Spunea că n-are niciun eveniment, dar vrea să-și ia o rochie frumoasă ca dacă o fi să plece pe lumea cealaltă, să se îmbrace frumos. AM ÎNCREMENIT. Din București e doamna. I-am spus că după pandemie, iau fetița și mă duc la ea. Să stăm pe bancă și să mâncăm o înghețată. Ne îmbrăcăm de sărbătoare, ne punem cu fața la soare și mâncăm împreună o înghețată. Și apoi o să râdem cu gura până la urechi când ne vom aminti pentru ce voia rochia. Stă în casă de o lună jumătate. Plățile le face numai cu cardul. E singură.
Îmi dau seama cât de greu ne este nouă, având în vedere că fetița ne ține ocupați și ne umple de bucurie, chiar și în perioada asta de pandemie. Dar ea? Ea e singură. Și ca ea sunt mulți.
Nu m-aș fi gândit să mă duc la o bătrână să-i dau o înghețată și să-mi petrec ceva timp cu ea. De aia zic. Lucrurile rele pot scoate ceva bun.
Mă gândesc că bătrânii noștri au nevoie de noi. Să le mai spunem o vorbă bună, să-i mai încurajăm puțin, să le mai dăm o bucățică de speranță. Au dus ei lucruri și mai grele decât acum. E rândul nostru să avem grijă de ei.
Închide televizorul. E cel mai bun sfat pe care ți-l pot da. Respectă toate regulile, păstrează distanța socială, dar închide televizorul. Vom avea nevoie să rămânem cu capul limpede. Cred că stresul este mai periculos în acest moment decât virusul în sine. Televizorul și internetul pot amplifica nivelul de stres.
Vom trece și peste asta! Va veni ziua când vom face grătare, când vom râde cu gura până la urechi, când vom dansa pe mese!
Ce e bun în pandemia asta?
Statul în casă nu e chiar atât de rău. E rău când nu știi ce să faci cu tine. Când te deranjezi singur. Prea multe gânduri. Anxietate. Dar în altă ordine de idei, statul în casă te poate ajuta să reflectezi. Să te redescoperi. Să-ți placă mai mult de tine. Să te ierți. Să-i ierți și pe ceilalți. Statul în casă te poate face să te uiți la un documentar.
În urmă cu o săptămână îi spuneam lui bărbată-miu: „Simt că-mi crapă neuronii! Ia și culcă fata, iar eu mă uit la Freud”. Și asta am făcut. Netflixul nu e chiar atât de deprimant, dacă alegi să te uiți la un documentar mișto. Sau la un film care îți pune creierul în mișcare. Și Westworld e destul de cool. Deși e pus la categoria SF, are câteva substraturi la care te poți gândi mult și bine. Și gânditul ăsta, poate fi periculos în aceeași măsură în care poate fi extraordinar pentru tine. Cum ai putea face mai bine? Ce ai putea învăța nou din situația respectivă? Limitează-te la asta și îți va fi bine.
Când simți nevoia de pauză, uită-te la Miami Bici. Avem nevoie și de hăhăială. Nu știu cât a câștigat Maticiuc din munca lui, dar cred că filmul lui a venit ca o gură de aer proaspăt în plină pandemie. La noi a râs toată familia. Trei pungi de popcorn am dat gata. Cred că ultima dată m-am uitat la un film cu tata când aveam vreo 16-17 ani și descărcam filme de pe net.
Așa că pandemia are și lucruri bune. I-am spus mamei mai des că o iubesc. Am sunat-o pe soacră-mea mai des decât o făceam. Și e păcat. E păcat că am așteptat asta ca să le spun că mi-e dor de ei, că vreau să ieșim în curte, să stăm cu fața la soare. Să ne fie învățătură de minte și asta să ne amintească să facem lucrurile azi, nu mâine!
Cu drag,
Cosmina Kovacs
Foto: Unsplash
No Comments