Am fost și voi fi mult timp urâcioasă față de sistemul de învățământ din România. Știu că sunt și oameni extraordinari, am avut parte de ei, dar știu că există și nimicuri care distrug în loc să ghideze. Am avut parte și de aceștia din urmă.
Poate dacă fiică-mea n-ar fi fost agresată la prima grădiniță, aș fi fost mai tăcută. Primesc aproape în fiecare zi întrebări legate de subiectul asta. Au trecut peste 3 luni în care Katarina n-a mai mers acolo. Dacă a fost ușor? În niciun caz. E ireal de greu să repari în câteva luni ce ai construit încă din prima zi de viață. Nici nu știu dacă e corect să spun “să repari”. Prin ochii mei nu se vede așa.
Prin ochii mei văd că fiică-mea a devenit fricoasă și retrasă. Avea atât de multă încredere în noi că deschidea gura la orice și se ducea cu capul înainte orice i-aș fi spus.
O educatoare Montessori mi-a luat asta în secunda în care mi-a lovit copilul.
Ce voi face cu anxietatea copilului? Răbdare. Am greșit. Am lăsat-o pe mâinile nepotrivite. Va dura.
Oamenii atât de needucați și lipsiți de empatie din sistem strică tot
Îmi scriu mămici care au copii la clasa 0 cărora li s-a schimbat comportamentul de pe o zi pe alta. Îmi scriu mămici care îmi spun “Copilul meu vine acasă și îmi spune că nu e bun de nimic și că vrea să moară!”.
Când vine copilul și îți spune așa ceva, iar tu nu înțelegi ce se întâmplă, nu poți decât să te simți vinovată. Să-ți spui că ai dat greș. N-ai dat, mămică! Zi mersi că vine copilul și îți spune! În secunda în care se întâmplă asta, pui mâna pe telefon și suni psihologul. Nu putem controla toate emoțiile copilului, dar putem învăța cum să-i ajutăm să treacă peste! Și poate că n-ar fi rău să ne reamintim că și noi că avem nevoie de ajutor uneori.
În primele două clase am avut o învățătoare absolut oribilă
Urma să iasă la pensie, însă până s-a întâmplat asta, a distrus stima de sine a 30 de copii (și cine știe câte generații înaintea mea). Cu bătăi, cu pus la colț, cu scos în față și lăudat copiii de 10, cu scos în față și umilit copiii de 8. Da, 8 era o notă rușinoasă.
Îmi amintesc că în primele luni de școală m-am îmbolnăvit. Am stat în spital și acasă câteva luni.
Am învățat să fac bastonașe cu tataie, care era la fel de analfabet ca mine. Până am ajuns eu în clasa a patra, tataie știa să scrie, să citească și să calculeze fără să fi avut șansa să meargă la școală nici măcar o zi.
Ce vreau să spun? M-am plâns că nu-mi place la școală și că nu vreau să mă mai duc și mi-a spus așa:
“- Tu te duci la școală ca să descoperi ce îți place și ce nu. Nu-ți place deloc? Învață cât să nu rămâi repetentă! Dar dacă îți place ceva, învață până nu mai ai nimic de învățat! Tu să fii extraordinară măcar la un singur lucru! Eu nu am avut părinți care să mă ducă la școală, deși mi-ar fi plăcut. Vrei să învățăm împreună și să descoperim dacă ne place?”.
A fost reconfortant. Mi se părea cel mai deștept om și nu pricepusem până atunci că nu știe să scrie și să citească. Au trecut 30 de ani de la discuția aceea și încă trăiesc bine cu sfatul lui.
M-a ajutat să fiu fericită. Să muncesc doar ce-mi place. El știa cum e, doar a fost copil orfan. Mi se pare fabulos acum că îmi făceam temele cu un om care nu știa carte. Își dorea mult să citească Biblia. Mă punea să-i citesc câte un paragraf, apoi îl ascultăm și pe el. Literă cu literă până când a reușit.
O să-i spun povestea într-o bună zi. Doar subliniez ceea ce se numește PERSPECTIVĂ.
Poți să te naști orfan, să treci printr-un război, să faci foamea, dar dacă ai o persectivă diferită, poți să-ți faci viața așa cum ți-ai dorit-o. Tataie a fost și este omul care m-a învățat că atâta vreme cât își dorești un lucru, îl poți obține.
Spune-i copilului că este în regulă să nu-i placă chiar tot la școală!
Înainte să dai cu parul, răspunde-ți la următoarea întrebare: “Ție îți place chiar tot? Ești bun la toate?”. Și dacă răspunsul tău e negativ, atunci nu înseamnă, oare, că ar trebui să le spunem copiilor asta? Să luăm pur și simplu presiunea de pe umerii lor și să încurajăm/sprijinim acolo unde merită?
Eu urăsc matematica, am urât-o dintotdeauna. În ultimul an de liceu, deși eram o elevă de 9 și de 10 la majoritatea materiilor, la matematică eram de 5.
Ba chiar îmi amintesc cum m-a băgat proful de matematică în amfiteatru, alături de alți elevi și părinți, să mă facă de râs spunând tare și răspicat că sunt lepră și nu vreau să învăț. Fix cuvântul ăsta l-a folosit: LEPRĂ.
A fost extrem de umilitor, dar părinții mei au făcut un pas în față și nu s-au lăsat mai prejos.
– Ce notă are, domne, la română?
– 10.
– Ce notă are, domne, la marketing?
– 10.
– Și ce notă are la geografie?
– 10.
– Și la matematică? Ce note i-ați pus?
– 5 cu indulgență ca să nu o las corijentă.
– Și cum vă explicați că sunt atâția profesori care o consideră de 10, iar la dumneata e de 5? Dacă era lepră, nu avea 5 cu indulgență la toate?
Lucrurile au escaladat atunci și îmi amintesc cum începuse tata să amenințe cu televiziunea și că preferă să mă mute la alt liceu decât să mai vorbească așa despre mine. Mi-am simțit spatele asigurat și m-am simțit în siguranță. Dar dacă nu s-ar fi întâmplat așa?
Nu pot învăța pe de rost. Nu văd sensul, nu vreau să fac asta. De fiecare dată când am întrebat ce fac cu logaritmii ăia în viața reală, mi se răspundea că poate vreau să devin profesor. Nu, mulțumesc. Profesor de matematică? Niciodată!
Nu a fost suficient să mi se deschidă curiozitatea.
Sunt adult acum și jur că n-am întâlnit în 36 de ani pe nimeni specialist în de toate. Poate doar persoanele alea care își dau cu părerea despre tot, deși habar n-au să lege două cuvinte.
Copiii au nevoie să știe asta! Au nevoie să audă că este în regulă să fii slab la matematică și geniu la română. Sau invers.
Nu e nicio tragedie să nu te pricepi la ceva, dar e o tragedie să nu te pricepi la nimic!
Învățați-vă copiii că este în regulă să nu le placă totul la școală! Învățați-vă copiii că este în regulă să nu placi pe toată lumea și ce au de făcut în cazul ăsta! Nu știi cum să faci asta? Întreabă un specialist, că de aia există. Citește cărți, întreabă alți părinți. Orice crezi că e bine.
Nu voi pune presiune pe copilul meu atunci când va merge la școală
Are doar 3 ani, însă strategia pe care o folosesc pentru a-i stârni curiozitatea este una foarte simplă! Tot timpul pun astfel de întrebări “Oare de ce se întâmplă așa? Oare unde dispare soarele?” Prezintă interes întrebarea, atunci urmează “Vrei să afli mai multe despre asta?”. Și da, mă folosesc de Youtube și Google. A avut interzis la ecrane până în secunda în care a început să pună întrebări (2 ani jumătate). Prefer să o învăț să folosească gadget-urile într-un mod constructiv decât să i le interzic.
Unele lucruri îi plac mai mult, altele mai puțin. Ca la adulți, de altfel.
Zilele trecute m-a întrebat „Oare cum merge curentul?”. M-am bucurat, dar m-am blocat. I-am spus „Puiule, eu nu mă pricep la asta, dar îl putem întreba pe tati. Lui îi place mult, mie îmi plac alte lucruri. Chiar sunt curioasă cum îți va răspunde”.
I-a arătat pe youtube cum arată turbina eoliană, i-a povestit despre becuri, apoi și-a pierdut interesul.
Nu-mi voi obliga niciodată copilul să facă meditații la ceva ce nu-i place!
De ce să cheltuiesc bani și să-mi termin copilul psihic cu ceva ce nu-i place și despre care am certitudinea că nu o să-i placă niciodată? Ca să ce? Să aibă note mari? Dacă o să aibă nevoie de ele pentru o anume Universitate, va fi suficient de mare și va hotărî singură. Ce pot să fac, în schimb? Să-i arăt în fiecare îi unde ne folosește lucrul pe care vreau să-l învețe.
Cele mai mișto meditații pe care le-am făcut au fost cele la limba română. Mă duceam cântând și abia așteptam să beau o socată cu profa de română și să mai facem exerciții de gramatică sau să îmi pună clasică întrebare “Ce-a vrut autorul să spună?”.
Reacția adulților când le spuneam că fac asta?
– Păi dacă ai deja note mari, de ce mai faci meditații la ceva ce te descurci?.
– Ca să fiu extraordinară, nu doar să mă descurc!
Imediat eram etichetată ca fiind obraznică, îmi amintesc perfect ochii dați peste cap și privirea aia de “Uite-o și pe asta, ce prost crescută e!”.
Au trecut anii și nu m-a angajat nimeni, niciodată pe baza diplomelor sau notelor. Au trecut anii și nu m-a întrebat nimeni, niciodată ce note am avut la școală, ce facultate am terminat sau dacă am fost vreodată corijentă.
Singura întrebare: CE ȘTII SĂ FACI?
E important să-ți ghidezi copilul încă din primii ani de viață să descopere ce-i place și e important să-i pui la dispoziție tot ce are nevoie pentru a se specializa în lucrul respectiv.
Dacă îți vine copilul acasă și îți spune “Nu sunt bun de nimic”, spune-i următorul lucru:
Puiule, eu sunt un dezastru când vine vorba de următorul lucru… Tati e foarte nepriceput când vine vorba de… Dar sunt grozavă la asta și la asta. Tati este extraordinar la asta și la asta.
Povestește-i când ți-ai dat seama că ești bună la un anumit lucru. Povestește-i cât timp ți-a luat să înveți să faci ceva foarte bine! Explică-i copilului că este în regulă să nu-i placă un lucru sau altul, cum este la fel de în regulă să-i placă X sau Y.
Apoi află de ce Dumnezeu îți spune asta! Poate cineva l-a certat, poate cineva i-a spus că nu e bun de nimic. Sau poate că pur și simplu nu știe cum să-și gestioneze emoțiile. Nu știi sau nu reușești să-i pui întrebările potrivite? Apelează la un psiholog.
Sunt de părere că psihologul ar trebui să aibă același rol ca medicul de familie. De ce să fie mai important corpul decât capul?
Nu mi-a plăcut deloc latina, dar am reținut treaba cu “Minte sănătoasă în corp sănătos”. Mens sana in corpore sano, parcă, nu?
Să vă băgați notele-n ****, dragi miniștri de la Ministerul Educației!
Aș spune că notele sunt degeaba, dar ar fi greșit. Singurul rol pe care îl au e acela de a dezechilibra emoțional copilul.
La ce folosesc atâtea note, teme și comparații? Am 36 de ani și nu m-am oprit din învățat. Nu că mă obligă cineva să fac asta, ci pentru că îmi place să descopăr și să fac lucruri noi! Ba chiar încă mai scot bani din buzunar pe educația mea.
Nu-i mai simplu să facem un sistem de educație prin care să hrănim curiozitatea copiilor în loc să-i terorizăm cu etichete, pedepse și note? N-ar fi mai simplu ca pe la 10-12 ani cel mai important examen din viața lor să fie, de fapt, un test vocațional dat de un psiholog?
Să-i spună cineva copchilului “Mai, copchilule! Îți place să desenezi? Hai să te specializezi în asta! Uite, te poți înscrie la o școală de Arte”. Ce rost are să-i bagi atâta fizică și chimie pe gât, dacă lui nu-i place asta? Nu mai bine lăsăm loc liber pentru ăia cărora le place fizica și chimia și visează să ajungă pe Luna? Sau doctori? Sau ingineri? Zic și eu. Nu puțini sunt aceia care ajung la maturitate și trăiesc drama vieții lor la locul de muncă!
Înainte să dau bacalaureatul, nimeni din clasa mea nu știa ce vrea să facă
Ne întrebam între noi, iar singurele criterii după care ne alegeam facultățile erau cluburile și/sau prețurile la chirii.
N-a venit nimeni să ne facă o evaluare. Să ne spună “Băi, ești bun la asta și la asta. Ai putea urma facultatea asta sau asta și de acolo poți învăța să faci asta sau asta”. Ne-ar fi prins bine o astfel de abordare.
Eu mi-am ales facultatea în funcție de oameni. Am împrăștiat mai multe dosare prin București în ideea să am de unde alege. De fapt, încă nu știam ce vreau. Venisem cu părinții cu o Dacie albă, nu exista Waze, internetul nu avea suficientă informație, iar tata a condus în lung și în lat prin toată capitala, căscând ochii după orice clădire care semăna a Universitate.
Am intrat la ASE, La Dimitire Cantemir, Spiru Haret și în cele din urmă, am ajuns la Româno-Americană.
Mă enervasem la toate Universitățile. Aveam întrebări și nimeni nu-mi răspundea la nimic.
– Ce naiba să învăț eu de la ăștia, dacă acum le este atât de greu să-mi răspundă?
Am plâns pe drum, eram frustrată, obosită și dezamăgită. Și părinții mei la fel.
Până am ajuns la Româno-Americană, unde mi s-a răspuns la orice întrebare, ba chiar am primit sfaturi în plus.
– Dacă îți place aici, nu-ți face griji de bani. Ne descurcăm.
Asta e ce mi-a spus mama. Tata era mulțumit că părea un loc unde mă lasă în siguranță. Eu eram curioasă de ce profesorii aveau mașinile alea scumpe și îmi spuneam că, în sfârșit, pot să văd cum e să fii educat de oameni cărora nu le mai pasă cine e maică-ta și taică-tu și chiar au realizat câte ceva în viață.
În orașul unde am copilărit era foarte important să se afle cine e mama și cine e tata. Să știe cu cine „stă de vorbă” și dacă e loc de un sac de zahăr, niște ulei. Din astea. Așa e în orașele mici.
N-am lipsit la nicio oră cât am fost la Româno-Americană. Majoritatea profesorilor aveau deja o carieră pe lângă cea de profesor sau aveau propriile afaceri. Ceva matematică am făcut și acolo în primul semestru, dar n-am mai avut note mici. Înțelesesem la ce îmi folosesc probabilitățile și de ce este util să învăț asta, dar îmi amintesc că mi-am întrebat profesoara următorul lucru:
„- Să presupunem că am un business. Este necesar să știu asta sau pot să angajez pe cineva să o facă?
– Ca antreprenor trebuie să știi măcar câte puțin din toate sau îți asumi riscul că îți lași o bună parte din activitatea firmei tale pe mâinile unui om pe care nu-l poți verifica. Dacă îți convine asta, atunci este alegerea ta”.
Bang! Iată cum poți să dai o palmă peste ochi unui copil de 18 ani fără să-l doară și să obții ce vrei de la el.
N-aș vrea să o dai în extrema cealaltă citind cuvintele de mai sus. Să nu-ți placă un lucru este una, să nu-ți placă absolut nimic este cu totul altceva.
Scriu despre parenting cu mult înainte să devin mamă și, din păcate, am ajuns la concluzia că educația cu blândețe se poate înțelege foarte greșit. Nu vrei să-ți obligi copilul să învețe? Deschide-i apetitul să învețe singur, dar nu-l lăsa baltă. Nu e despre asta.
Am primit calculator și internet fără limită în urmă cu peste 20 de ani. Am căutat și prostii, dar am descoperit și că pot să învăț mai ușor despre orice îmi trecea prin cap. Nu știam pe vremea aia despre Parental Control, dar m-a pus tata să vorbesc cu „băiatul de la calculatoare” să-mi explice cum stă treaba și m-a potolit povestindu-mi despre viruși și cum pot să-mi distrug calculatorul. Nici în ziua de azi nu știu dacă „băiatul de la calculatoare” le-a spus părinților pe ce site-uri am intrat. Cert e că a funcționat „Poți să cauți asta și cu asta, dar dacă intri acolo și acolo, îți bubuie calculatorul și nu mai pot să ți-l repar. În rest, poți să faci ce vrei”.
„Cum mă feresc de viruși?, Cum să folosesc calculatorul?”
Asta am căutat imediat pe Google și așa am început să învăț cum funcționează optimizarea website-urilor. Un lucru aparent rău pe care l-am făcut cândva mi-a conturat întreaga carieră de până acum.
Educația sănătoasă nu se face prin pedepse, nici prin comparații. Educația sănătoasă se poate face prin a-i deschide copilului apetitul pentru cunoaștere, prin a-l respecta, prin a-i oferi libertatea de a alege. Educația sănătoasă se face prin a-i da copilului alternative, prin a-i povesti care sunt consecințele când alege să facă sau să nu facă un lucru, prin a-i aprecia eforturile mai mult.
Educația sănătoasă se face cu încredere. Dacă îți spune copilul că nu-i place un lucru, atunci să-l crezi! Singurul lucru pe care îl poți face este să-l ghidezi. Îți reamintesc că există psihologi pentru perioadele când te simți depășit/ă.
Sursă foto: Pixabay
No Comments