Parenting

Mulți adulți cu copii, puțini părinți cu adevărat

iulie 22, 2019

Te-ai întrebat vreodată de ce persoanele fără copii îi judecă atât de repede și ușor pe cei care au copii? N-au dreptul să facă asta, nu-i așa?

Nu știu ei ce înseamnă să fii stresată, să ți se lase sânii, să nu mai ai suficient timp nici pentru bărbatul tău, nici pentru tine. Cei care n-au copii habar n-au că tu n-ai mai făcut o baie liniștită de o veșnicie și nici nu mai știi cum e să stai dimineața pe budă fără să vezi degețele pe sub ușă.

Acum sunt mamă, însă în urmă cu 4 ani scriam pe Totul despre mame articolul „Nu vă mai umiliți copiii!„. La vremea respectivă am spus că „Nu sunt mamă încă, dar aș fi sărit la gâtul acestei mame care își amenințase copilul”. Singurul feedback pe care l-am primit a fost: „Tu să vorbești când o să ai copii și o să înțelegi că nu-i ușor să fii mamă. Până atunci îți este ușor să vorbești din cărți”.  Vorbeam din experiența copilului, nu din cărți.

Nu mi-am schimbat părerea între timp. Nu avem dreptul să ne amenințăm copiii, nu avem dreptul să ne lovim copiii, nu avem dreptul să țipăm la copiii noștri!
Spune-mi, te rog, dacă soțul tău ar țipa, te-ar lovi și te-ar amenința, atunci ar fi în regulă?
Spune-mi, te rog, dacă șeful tău ar țipa, te-ar lovi și te-ar amenința, atunci ar fi în regulă?
Acum, spune-mi, te rog, de ce ar trebui să fie diferit în relația părinte-copil? Cu atât mai mult că bucățica aceea de om a crescut în tine! Cu atât mai mult că bucățica aceea de om NU A CERUT să apară în viața ta, ci TU AI VRUT asta!

Hai să-ți spun de ce am judecat anumiți părinți înainte ca eu să devin mamă…

Înainte să devenim părinți, fiecare dintre noi am fost copii. Și s-ar putea ca anumite lucruri sau situații care ne-au făcut rău în copilărie să ne deranjeze și mai târziu. Fie că este vorba despre copilul nostru, fie că nu. Am judecat pentru că am empatizat. Cu copilul, nu cu părintele. N-a spus nimeni că e ușor să crești un copil, însă nu te obligă nimeni să-l faci. Nu acum. Poate pe vremuri, când a dat Ceaușescu legea „Decrețeilor”, da. Dar acum, când ai la dispoziție atâta informație și metode de contracepție, ce scuză mai ai?

Acum că sunt mamă, îmi este și mai greu să accept că cineva are dreptul să-și lovească sau amenințe copilul.

Du-te în maternitate și arată-mi, te rog, un bebeluș rău. Când se nasc, copiii vin în varianta lor cea mai pură. Apoi, desigur, unii dintre ei devin mai gălăgioși, mai agresivi, mai tăcuți, mai anxioși, mai posesivi, mai cuminți. Și nu, nu acela le este caracterul, ci acela este rezultatul a ceea ce facem noi ca părinți. Nu există copil rău, ci doar un părinte care nu știe ce face. Nu există copil depresiv, ci doar un părinte indisponibil emoțional.

Sunt mulți adulți cu copii și atât de puțini părinți cu adevărat

Vom fi cu toții părinți cu adevărat când vom înceta să facem copii pentru că TREBUIE sau pentru că e cool să fii mamă tânără. Vom fi cu toții părinți cu adevărat când vom înțelege că un copil are nevoie mai mult de iubire decât de bani. Vom fi cu toții părinți cu adevărat când nu vom mai face copii din greșeală. Vom fi cu toții părinți cu adevărat când ne vom petrece timp cu copilul. Vom fi cu toții părinți cu adevărat când îi vom lua în brațe și vom avea răbdare să le explicăm același lucru de 1000 de ori.

Cunosc femei care au făcut copii pentru că TREBUIE. La ce, mai exact? Copilul îl faci nu pentru că îți trebuie la bătrânețe sau pentru că așa îți spune societatea, copilul îl faci din iubire. Altfel, s-ar putea, fără să-ți dai seama, desigur, să crești un copil care se va simți abandonat emoțional, râzgâiat, fără limite, anxios sau agresiv.

Cunosc mame care își cresc cu bani copiii. Banii nu sunt răi, să nu mă înțelegeți greșit. Și mie îmi plac. Dar dacă a face bani înseamnă că bona sau bunicii își petrec mai mult timp decât tine cu copilul, atunci spun, nu, mulțumesc. Cunosc mame care aruncă un Hugo Boss pe copil sau le cumpără câte o jucărie nouă aproape în fiecare zi. Nicio jucărie și nicio haină scumpă nu compensează afecțiunea unei mame. Mai târziu vor ajunge să spună „I-am dat totul copilului meu și uite cum mă necăjește acum!”. Așa să fie, oare?

Cunosc femei care au devenit mame din greșeală și nu se feresc să recunoască asta de față cu copilul. Ce vină are copilul acela? De ce trebuie să se simtă o greșeală și nu o binecuvântare? De ce trebuie să se simtă copilul acela responsabil pentru nefericirea mamei? L-ai făcut, asumă-ți și crește-l frumos.

Înțelegi de ce spun acum că sunt atât de mulți adulți cu copii și atât de puțini părinți?

Cu drag,

Doamna Kovacs

Foto: Unsplash

You Might Also Like

2 Comments

  • Avatar
    Reply HMM iulie 23, 2019 at 1:20 pm

    Ce usor e sa judeci? Incredibil! Fiecare isi creste copilul asa cum poate. Daca tu acorzi mai mult timp asta nu inseamna ca trebuie sa zbieri in gura mare ca faci asta. Fii parinte si nu tipa cat de bine faci tu spre deosebire de ceilalti. Nu te cert ci doar vreau sa spun ca e bine sa ne abtinem de la comparatii si sa fim doar parinti. Stii si tu foarte bine ca evolutia unui copil nu depinde doar de parinti ci si de anturaj. Daca pana la 13-14 ani il poti influenta, apoi doar speri ca ceea ce ai facut in aia 13 ani o sa-l ajute sa ia deciziile corecte. Surpriza!!! Anturajul s-ar puta sa fie mai puternic!:)

    • Doamna Kovacs
      Reply Doamna Kovacs iulie 24, 2019 at 1:34 pm

      Eu n-am spus că o fac mai bine decât ceilalți, ci doar că știu cum e să te simți un copil respins. E dureros. Și mi-ar plăcea ca numărul copiilor veniți din greșeală sau pentru că trebuie să fie din ce în ce mai mic.
      Alegerea anturajului este un subiect foarte complex, însă așa cum spuneai și tu, este important ce îi oferi copilului în primii ani de viață. Dacă va alege un anturaj toxic, cu siguranță fuge de ceva.

    Leave a Reply