De când a devenit tata bunic, parcă îmi amintesc din ce în ce mai des de tataie. Mă uit la fiică-mea și la el și mă văd pe mine cu tataie. Se întâmplă ceva când devii bunic, probabil. Parcă are mai multă răbdare cu ea decât avea cu mine. Parcă are mai mult timp pentru ea decât avea cu mine. Dar un singur lucru rămâne neschimbat: mândria din ochii lui pe care am văzut-o și când eram eu copil și acum, când se uită la fiică-mea.
Chiar zilele trecute îi spunea că abia așteaptă să o învețe să gătească mâncărurile noastre delicioase din Moldova.
– Pe mine de ce nu m-ai învățat să gătesc?
– N-am avut suficient timp, probabil.
Și mi-am dat seama că are dreptate. Părinții aleargă mult. M-am făcut mică tare și am schimbat repede subiectul. De câte ori le-am reproșat că nu petrec suficient timp acasă! În schimb, cu tataie pe băncuța din lemn, lângă casa aia din chirpici, unde a crescut 5 copii, era o splendoare! Nu m-a învățat să gătesc, nu mânca prea mult, iar atunci când o făcea opta pentru pește, legume, brânză. În schimb, stăteam la povești pe care le țin minte perfect, chiar și acum.
Tataie era copil în timpul Războiului. Orfan. Nu știu nimic despre părinții lui. Știu doar că a ajuns în casa unor boieri. Mă rog, pe lângă. Nu dormea în casă cu ei. Și mai știu că a furat educația. N-a avut de unde sau de la cine să o primească.
Îmi amintesc cum îmi spunea „Eu n-am vrut ca maică-ta să aibă copilăria mea. Eu am vrut să-i aduc pe toți 5 în oraș, să-i trimit la școală, să aibă o viață mai bună decât a mea”. Și a făcut asta. În fiecare zi pleca pe bicicletă după bani, apoi a devenit bunic și își petrecea timpul pe băncuță. Tot timpul mă aștepta acolo, pregătit parcă să mă asculte și să mă învețe.
Apoi, până în ziua de azi am auzit-o pe mama spunându-mi „Eu vreau ca tu să ai o viață mai bună decât am avut eu. Să te duci la școală, să câștigi bani mai ușor, să fii fericită”. Și a reușit asta. Cu siguranță, și tataie a reușit să obțină o viață mai ușoară pentru copiii lui.
Nu mai putem crește copiii așa cum am fost noi crescuți
Pentru că lumea aceea nu mai există. Ni se pare grea pandemia? Scoate ce e mai rău din oameni? Da. Ne-am întors unul împotriva altuia? Da. Îți imaginezi cum au fost părinții bunicilor noștri? Prin ce au trecut? Îți imaginezi cum e să-ți plece tatăl sau soțul și să nu se mai întoarcă niciodată? Sau îți imaginezi cum e să fii copil și să nu mai ai niciun părinte? S-a terminat, dar efectele Războiului vor domina mulți ani de acum înainte, atâta vreme cât nu ne dorim evoluția. Atâta vreme cât nu vom fi conștienți de pagubele emoționale pe care le-am moștenit și nu vom lucra la ele, copiii noștri nu vor fi mai buni.
A urmat comunismul. Mulți dintre noi suntem copii nedoriți sau „din greșeală”. Este evident de ce nu ne mai dorim să facem copii acum. De ce nu ne mai grăbim ca altă dată. Pentru un copil este dureros să nu se simtă dorit. E ca și cum ar fi o pacoste. Au dispărut și vremurile acelea, dar efectele comunismului încă sunt printre noi. Câți dintre noi nu suntem niște decreței?
Sigur că nu mai putem crește copiii așa cum am fost noi crescuți. Le acordăm mai multă atenție acum. Citim mai mult. Punem la îndoială unele practici și e firesc așa. Avem acces la informație. Părinții noștri n-aveau nimic în afară de frică.
Spunem despre generațiile care vin că sunt din ce în ce mai leneși. Sunt. Și e firesc să fie așa. Dar sunt și mai inteligenți decât noi. Cunosc copii care fac programare mai bine decât bărbată-miu. Cunosc copii care fac promovare mai bine decât mine. Generația noastră încă își pune osul la treabă. Insistăm până merge. Copiii noștri vor fi diferiți pentru că lumea în care trăim se schimbă. Ceea ce am primit noi este diferit de ceea ce oferim copiilor la rândul nostru.
Nu mai facem educație prin bătaie
Ai noștri au trăit violența în toate formele posibile și imposibile. Unii poate că au înțeles că e dureros și au vrut să schimbe asta. Sigur, mai sunt și aceia care cred că sunt „bine” datorită educației pe care au primit-o și duc tradiția mai departe. De fapt, sunt oameni care nu și-au găsit liniștea. Ca să oferi liniște trebuie să-ți găsești liniștea. Ca să oferi iubire trebuie să vrei să primești iubire.
Nu ne mai e teamă să-i luăm în brațe
Cum să cred că fiică-mea ar deveni prea răsfățată, dacă aș ține-o în brațe? Da, mi-e greu. Mă dor brațele, mă doare spatele, dar mai pot și mai vreau. Cum să cred că devine răsfățață când se liniștește imediat în brațele mele? Cum să cred asta când văd cât de fericită e în brațele noastre? Acolo e locul ei. În brațele noastre e locul copiilor.
Nu ne mai e teamă nici de inteligența lor
Copiii au fost subestimați prea multă vreme. E timpul să oprim asta.
-E doar un copil! Nu înțelege mare lucru!
– Zici? Și dacă te înșeli?
Aș întreba fiecare adult care spune asta dacă el nu a înțeles nimic în copilărie. Nu de puține ori copiii sunt mai inteligenți decât părinții și e suficient să ne convingem de asta dacă suntem puțin mai atenți la ceea ce ne comunică. Și e firesc să fie așa. La naștere, copilul vine perfect pe lumea asta. Cu tot ce are nevoie. De stricat, noi îi stricăm. Cu fricile noastre, cu anxietatea noastră, cu bagajul nostru emoțional.
Uneori, mă întreb, ce vor face copiii noștri diferit sau ce-și vor dori să schimbe față de ceea ce facem noi acum? Cum vom evolua? Cum vor evolua?
Poate că ar trebui să-i învățăm să se bucure mai des de un fruct atins de vierme. Poate că ar trebui să-i învățăm să respecte natura și să nu se mai pună împotriva ei. Ne costă scump și vom plăti pentru asta din ce în ce mai mult. Poate că ar trebui să-i învățăm să privească cerul mai des și nu picioarele. Poate că vor avea gânduri mai senine. Poate că ar trebui să-i învățăm să asculte mai mult, să vorbească mai puțin și atunci poate că liniștea va domni mai mult în sufletul lor. Poate că ar trebui să-i învățăm să judece mai puțin și atunci copiii noștri vor fi mai calmi și mai împăcați. Poate că ar trebui să-i învățăm să fie mai puțin superficiali și atunci vor fi mai fericiți. Poate că ar trebui să-i învățăm că este în regulă să plângă și atunci poate că vor fi mai puțin anxioși. Poate că ar fi bine să le arătăm și să le spunem cât de mult îi iubim și atunci poate că vor ști să primească iubirea.
Poate că ar trebui să știe că și noi putem greși și atunci ne vor spune. Ne vor spune la timp ce să schimbăm ca să le fie mai bine.
Poate că ar trebui să îi creștem în liniște ca mai apoi lumea asta să fie mai bună. Poate că ar fi momentul ca noi, părinții, să devenim mai buni ca să lăsăm copii mai buni în urma noastră.
Adevărul e că nu știm cum e mai bine, dar cu siguranță știm ce n-a fost bine. Se scriu cărți de parenting, se dau sfaturi, se fac studii, dar n-ar fi, oare, mai bine să ne urmăm sufletul? Și despre bătaie s-a scris că ar fi bună cândva. N-a fost. Dar dacă ne-am fi ascultat sufletul și instinctul de părinte, oare n-am fi știut că e dureros fizic și emoțional să le facem asta?
Crește-ți copilul cum crezi de cuviință. Ce fel de om ți-ar plăcea să lași în urma ta? Ce fel de mamă ți-ai dori să devină fiica ta? Ce fel de tată ți-ar plăcea să devină băiețelul tău? Ce fel de soție? Ce fel de soț? Pune-ți întrebări, răspunde-ți și poate că va fi mai ușor și mai bine.
Cu drag și dor de vremuri mai bune,
Cosmina Kovács
Foto: Unsplash
No Comments