Cred că educația pe care o ofer copilului meu va fi mai bună decât cea primită de mine, așa cum educația mea a fost cu siguranță mai bună decât cea primită de către părinții mei. Am certitudinea că fetița mea va fi și mai bună decât noi toți la un loc. Am tot povestit despre asta, se numește evoluție și e un lucru atât de firesc!
Eu și soțul meu lucrăm împreună de peste 5 ani. Ne-am cunoscut la birou și de atunci suntem împreună pe toate planurile. Voi povesti altă dată cum e să stai 24/24 cu omul iubit. Cred că ar putea fi un subiect interesant.
Am certitudinea că facem o echipă bună, însă așa cum e firesc, uneori facem și greșeli. Nu ne judecăm unul pe celălalt și ne vorbim unul altuia în același mod în care i-am vorbi fetiței noastre.
Dacă greșesc eu, am toată încrederea să mă duc la el și să-i spun „Am făcut o prostie!”, iar el îmi răspunde întotdeauna „Nu-i nimic! Hai să vedem cum o rezolvăm!”. Dintr-un motiv sau altul, în echipă ne reechilibrăm foarte bine unul pe altul, însă separat, avem tendința să fim cei mai mari critici ai noștri. Nimeni nu mă critică mai mult decât o fac eu însămi, cum nimeni nu-l critică pe bărbată-miu mai mult decât o face el. Cu siguranță am fost comparați. Dacă nu acasă, la școală sigur s-a întâmplat. Generațiile noastre și nu numai, erau scoase în față. Cei cu note mari pentru a fi lăudați, cei cu note mai mici pentru a fi umiliți. Încă se întâmplă asta la serbări când numai unii au coroniță și diplomă. Ce păcat! Și cât de greșit este să-i faci asta copilului doar pentru a se simți părintele mai bine.
Îmi amintesc la începutul relației noastre că am încercat să-i fac clătite. Îmi luasem o zi liberă și mi-am spus că ar fi drăguț să-i pregătesc ceva dulce. Până să-l întâlnesc pe el, rareori mă atingeam de vreun desert, așa că n-am avut niciun motiv să-mi doresc să învăț să le pregătesc.
Nu mi-au ieșit clătitele, erau tari și cu cocoloașe. Primul lucru pe care mi l-am spus atunci a fost „Cosmino, nu ești în stare să faci niște amețite de clătite! Alții de ce pot și tu nu?”. Le-am aruncat și le-am făcut nevăzute. Nici că am mai încercat să le mai fac până de curând. Acum îmi ies absolut delicioase, însă atunci am fost extrem de supărată pe mine.
Ce s-a schimbat cu gândirea mea între timp?
Am devenit mamă și am început să-mi vorbesc așa cum îi vorbesc copilului meu. Fac pentru mine ce aș face pentru ea. Uneori reușesc, alteori am nevoie de mai mult timp.
La fel ca atunci și acum pregătesc clătitele după o rețetă, doar că acum sunt conștientă că există chefi celebri care încearcă și de câteva sute de ori până când rezultatul este perfect și am încetat să-mi mai pun presiune pe umeri.
E un exemplu banal. Comparațiile STRICĂ omul. Mult. Uneori atât de mult, încât ai nevoie de ajutor pentru a te repara.
Cred că până pe la 25 de ani am fost comparată. Abia atunci am avut curajul să spun „Încetează să mai faci comparații între mine și copchiii pe care îi întâlnești tu! Eu sunt eu, ei sunt ei și fiecare e liber să facă ce vrea”. Nu mai zic de discuțiile alea „Când te măriți că devii bătrână!” sau „Ai rămas singura dintre colegii tăi care n-are copii! Ce aștepți?”. Și astea sunt comparații. Indirecte, dar tot comparații se numesc și vin de pest tot, nu doar din propria familie.
Încă din timpul gimnaziului îmi amintesc că discuțiile cu mama despre notele mele erau în felul următor:
– Ce-ai făcut azi la școală?
– Am luat un 7 la matematică… și o spuneam tot timpul cu capul în pământ și cu lacrimile în barbă. 7 nu era destul.
Apoi, urma de fiecare dată:
– Dar cutare ce notă a luat?
– 10.
– Și X ce notă a luat?
– 9.
– Și tu de ce nu ești în stare să iei mai mult?
Uneori, primeam și o palmă după ceafă. Asta e altă discuție.
Înțeleg de ce a făcut asta. Multe dintre generațiile din urmă n-au avut acces la educație la care mai adăugăm și povestea „Să nu mă faci de rușine”.
Îmi amintesc prima vizită la stomatolog. Și medicul mă întreba ce note am. Învățătoarea (o comunistă în ultimul an de muncă) mi-a pus un 3 pentru copiat. Nu copiasem, dar îmi uitasem caietul acasă și am dat lucrarea pe caietul de ciorne unde aveam deja subiectul scris. Pur și simplu am luat caietul greșit, iar eu în continuare învăț prin notițe. L-am întors invers și am scris la capătul caietului. Dacă îi spuneam că mi-am uitat caietul acasă, știam că luam bătaie, dar nu mă gândisem nicio secundă că m-ar acuza de copiat. Nu știam la vârsta aceea ce înseamnă asta, nici să mint nu știam.
Mi-a pus 10, apoi și-a dat seama că aveam subiectul scris în caiet. 10 s-a transformat în 3, urmat de o umilință publică despre cât de mincinoasă e Cosmina, atât de față cu colegii, cât și de față cu părinții. Nu m-a crezut nimeni. Nici măcar mama nu mi-a spus că mă crede. Era mai important să-mi țin gura și să nu mai spun nimănui ce s-a întâmplat. Așa am învățat că trebuie să-mi fie rușine de greșelile mele și că e mai bine să nu le recunosc. E sănătos așa? Nu.
Ei bine, când stomatologul m-a întrebat de note, i-am povestit despre acel 3 și despre cum m-au scos în față pentru a-mi lua doza de umilință. M-a întrebat dacă am încercat să spun verbal tot ce am scris acolo ca să-i demonstrez că nu are dreptate. N-am făcut asta imediat, dar când m-am întors la școală a doua zi i-am spus învățătoarei că știu cum să-i demonstrez că nu am făcut nimic greșit. M-a acuzat că am învățat ulterior și că sunt și manipulatoare, nu doar mincinoasă. Acela a fost momentul când mi-am pierdut încrederea în sistem, dar și în mine.
Aș fi vrut ca mama să mă apere atunci. Aș fi vrut ca în loc de clasicele întrebări „Cutare ce notă a luat?” să mă întrebe dacă mă poate ajuta cumva sau să-mi spună pur și simplu că este în regulă să nu fiu un geniu la toate sau să-i pese mai mult despre cum mă simt eu decât ce spune lumea. În fond, viața mi-a dovedit că pot angaja oricând un om care să facă lucrurile pe care eu nu știu să le fac.
Nici în ziua de azi nu pot și nu vreau să învăț științele exacte. Am opus rezistență și am ripostat când m-am simțit neîndreptățită, dar la nivelul subconștientului am învățat că îmi place sau nu, trebuie să execut ce mi se cere. Așa am stat ani de zile în relații toxice, fie în cele personale, fie în cele profesionale.
Îmi amintesc cât de abuzive au fost primele mele locuri de muncă. Șeful meu obișnuia să-mi dea de lucru în fiecare noapte în jurul orei 22:00 și în fiecare weekend. Eram obosită și terorizată, dar nu aveam curaj să-i pun capăt pentru că imediat îmi veneau în cap „X de ce poate și tu nu?” sau „Dacă pleci și nu mai găsești nimic mai bun?”.
Am rămas acolo până am devenit cea mai bună. Credeam că fiind cea mai bună, șeful meu se va opri. Nu s-a întâmplat asta, din contră. Îmi dădea din ce în ce mai mult de muncă.
Apoi, mi s-a oferit oportunitatea să fac parte din echipa de Marketing de la Totul despre Mame.
Am avut acces la conferințe, cărți și întâlniri cu o mulțime de psihologi și specialiști în parenting. Abia atunci am realizat câte greșeli se fac în educația copiilor și ce efecte negative au asupra lor. Cinste lor că au avut ideea aceasta și cinste mie că am reușit să fac proiectul cunoscut!
Când îți compari copilul, acestea sunt câteva dintre efectele negative care pot persista toată viața:
1. Apar complexele de inferioritate
Când îi spui sau îi transmiți indirect copilului că nu e suficient de bun va începe să creadă asta. Opinia părinților este esențială pentru copii, influențând modul în care individul se percepe pe sine.
Mai târziu, un copil care a fost comparat va avea relații toxice și va rămâne acolo crezând că nu merită și nu e posibil să fie mai bine. Sau se va mulțumi cu un loc de muncă unde nu va fi respectat și apreciat.
2. Relațiile cu ceilalți vor fi deficitare și apare dificultatea de adaptare la grup
Prima relație a copilului se formează între el și părinți, dar nu e de ignorat nici relația copilului cu cei de vârsta lor. Îmi amintesc cât de tare îmi uram colegii care după spusele mamei erau mai buni decât mine. Ani mai târziu eram într-o concurență neproductivă cu colegii de muncă, colegi care la rândul lor au primit aceeași educație ca mine.
3. Apare sentimentul că eforturile sunt în zadar
Când un copil se străduiește, dar nu reușește să se comporte pe măsura așteptărilor părinților, va avea senzația că toate eforturile sale sunt în zadar. Odată ce se resemnează sunt șanse mari să-și piardă complet motivația. Vezi de aici, de ce există atât de mulți adulți cu depresie sau care aleg o viață lipsită de sens. Câți oameni cunoști care ar putea face mai mult, dar nu o fac pentru că au învățat că degeabă încearcă, nimeni nu va aprecia efortul?
Și eu am trecut prin asta, dar am întâlnit oameni deștepți și importanți care au avut încredere în mine. Au făcut în așa fel încât să văd și eu ce vedeau ei în mine. Sigur, când treci prin comparații și întâlnești pe cineva care are încredere în tine, primul lucru la care te gândești este „Oare ce vrea de la mine? Sigur are intenții ascunse și nu-mi vrea binele” și alegi. Îl îndepărtezi sau îi dai o șansă.
4. Apare timiditatea
Când îți compari copilul, acesta va deveni timid în timpul interacțiunilor sociale, mai ales în prezența părinților pentru a evita prilejul de a fi comparat cu altcineva. Vezi de aici, de ce copilul tău poate fi într-un fel acasă și cu totul altfel la școală. O bună perioadă de timp am fost agresivă în exterior, dar supusă acasă. Comparațiile întrețin rivalitățile și distrug noțiunea de echipă. Multă vreme mi-a fost greu să lucrez în echipă. Nu doar din vina mea, ci și a colegilor mei care au trecut la rândul lor prin aceleași comparații.
5. Copilul se îndepărtează de părinți mai devreme sau mai târziu
Când copilul este comparat, cel mai probabil va simți că nu se comportă pe măsură și că își dezamăgește părinții. Când nu te simți suficient de iubit, te poți distanța din cauza asta. Ce părinte își dorește asta? Și totuși… o facem fără să vrem. Și părinților noștri li s-a transmis mesajul că nu sunt demni de iubirea bunicilor noștri.
Poate că a fost mai rău. Mult mai rău. Să nu uităm cât de rușinos era să ai o relație cu cineva fără să fii căsătorit. Câți copii s-au născut în familii formate de rușinea vecinului?
Nu-ți mai compara copilul. Nu te mai compara nici pe tine cu ceilalți.
Nu întâmplător scriu despre asta. Ieri am citit o întâmplare despre o mămică cu depresie. A ajuns internată la Spitalul Obreja imediat după ce a născut. De ce? Pentru că i-a fost greu și pentru că i s-a repetat des „Alții de ce pot și tu nu?”. Nu te învață nimeni cum să fii mamă, în schimb, odată cu internetul, vin și criticile care apasă butonul „Ah! Nu alăptezi? Uite, eu am reușit, tu de ce nu poți?” sau „Ahhh, copilul tău nu doarme? Al meu doarme toată noaptea și deja merge la facultate” sau „Ești nervoasă? Ce mamă ești tu? Eu sunt zen tot timpul!”.
Parcă e o concurență care nu se mai termină niciodată, când tot ce trebuie să facem este să ne conștientizăm emoțiile și să discutăm despre ele. Nu e nedrept că din cauza asta, o mamă nu a putut avea grijă de copiii ei timp de 6 luni?
La noi în casă spunem întotdeauna când suntem nervoși, obosiți sau pur și simplu avem o stare proastă. Ne acceptăm și avem grijă unii de alți. Chiar și Katy, care are mai puțin de doi ani jumătate, știe că atunci când cineva e obosit, un pahar cu apă și câteva minute de stat în liniște ne schimbă radical starea. Dacă îi spun „Tati e obosit acum. Are nevoie să stea câteva minute în liniște”, îmi spune că așteptăm 5 minute, apoi fuge și se cuibărește în brațele lui și îl pupă așa cum o pupăm și noi pe ea când nu are o stare bună.
Emoțiile negative fac parte din viața fiecăruia, doar că nu ne plac pentru că sunt… negative.
Chiar ieri am scăpat ceva pe jos, am spus „Scuzee!”, iar fiică-mea a răspuns „Nu-i nimic, mami!” și imediat a pus mâna pe șervețel să mă ajute. Ne-am pupat, apoi am mers la joacă.
Oferă-i copilului tău alternative.
E neîndemânatic? Învață-l ce are de făcut.
Nu învață suficient de bine? Întreabă-l dacă are nevoie de ajutor, iar dacă pur și simplu există ceva ce nu-i place, să mă ierte Dumnezeu, dar nu văd motivul pentru care trebuie să fim specialiști în toate! Nu suntem cu toții savanți.
E mai agitat decât copilul X? Nu-l compara, ajută-l să-și consume energia. Poate că energia pe care o are și te obosește pe tine atât de tare acum îl va ajuta pe el să devină campion la tenis într-o bună zi. Sau înot. Sau orice sport îi place.
Se enervează copilul tău mai repede decât altul? Nu-l compara. Fiică-mea, de exemplu, se enervează când nu-i iese o anumită activitate. Uneori trântește, pune botic și plânge. E doar frustrare. Cu toții o simțim uneori. Fii acolo și spune-i „Văd că te-ai supărat. Înțeleg asta și îmi pare rău. Vrei să iei o pauză și să încercăm împreună din nou?„. De cele mai multe ori, vine la mine în brațe, se liniștește, apoi îi arăt cum să-și termine activitatea. Nu durează mult până mă strigă să-mi arate că a reușit. Bucuriile ei sunt și bucuriile mele, așa cum supărările ei sunt și ale mele.
Cu drag,
Cosmina Kovacs
No Comments