Din casă

Nuntă? Nu, mulțumesc.

iulie 27, 2019
nunta

A fost o perioadă în viața mea când încă permiteam oamenilor să-mi spună ce să fac. Asta nu înseamnă că-i și ascultam, desigur.
Mă gândeam zilele astea, având în vedere că deja sunt întrebată cât vreau să aștept până să fac și un băiețel (de parcă hotărăsc eu când și ce să fie), că, uneori, oamenii chiar pot pune presiune pe tine. Și dacă ești slab de înger, ferească Sfântu’ Petru!

Când te măriți? Când te măriți? Ce mai aștepți? Când te măriți? Îmbătrânești.

Când o fi să fie, am răspuns întotdeauna.

Ne-am căsătorit la starea civilă și atât. Și acolo am fi vrut să mergem doar noi, fără fotograf și haine pompoase. Nu s-a putut. Se pare că ai nevoie de un dosar, analize și doi martori care să-ți dea actele lor de identitate cu o săptămână înainte de cununie. Deci slabe șanse să fi luat doi străini.

Nu cred în certificatul de căsătorie propriu-zis, însă îmi place ideea de a-i purta cu mândrie numele. Apropo, de aici și Doamna Kovacs. Bărbată-miu zice că mereu că m-a trecut pe numele lui și nu-l contrazic.

La cununia civilă ne-am trezit cu vreo 20 de persoane lângă noi. Părinți, frați, prieteni. Toți extrem de apropiați. A fost scurt, dar obositor, ce-i drept. Și eu și bărbată-miu suntem introvertiți. Ne simțim bine numai în bula noastră. Sigur, asta nu înseamnă că nu ne place să ne petrecem timpul și cu alții. Însă acela a fost momentul când ne-am spus „Ok, noi n-o să facem nuntă. Nu-i de noi”.

Mi-aduc aminte că plecasem pe la 12:00 de acasă și ne-am întors undeva pe la 19:00. Cununia, o ședință foto scurtă (că deh, am zis să aibă și ai noștri ceva amintiri) și un prânz. A fost frumos, dar atât de obositor!
Am înlocuit rochia albă cu un tricou alb din bumbac (are bărbată-miu câteva foarte comode și lungi) și am petrecut cum am știut noi mai bine vreo 3 zile și 3 nopți. În casă. Singuri. Cu muzica pe care am poftit-o noi. Cu felii de pizza Margherita rece și cu vin rose. Și a fost perfect așa. Pentru noi, cel puțin.
Fără tocuri obositoare, fără poze cu fiecare în parte, fără stres că nu mă pot duce la budă din cauza rochiei de mireasă, fără machiaj perfect, fără să-mi împart atenția în atâtea direcții.

Recunosc că am mai avut dubii. Nu din cauza mea, ci mai degrabă să nu-mi dezamăgesc părinții. Știu că le-ar fi plăcut să mă vadă în rochia de mireasă. Mai spuneam uneori „Lasă că facem nunta când o fi să fie botezul. Să nu facem petrecere de două ori„. Adevărul e că acum îmi doresc și mai puțin petrecerea asta. Din două motive: 1 pentru că înțeleg ce înseamnă să fii mamă și dacă mă pun în locul părinților noștri îmi dau seama că aș fi cea mai fericită femeie din lume atâta vreme cât copilul meu mă asigură că e fericit și 2 de ce mi-aș dori să-mi chinui copilul cu o petrecere? Este evident că petrecerea de botez nu e pentru el, cât pentru părinți. Însă eu nu-mi doresc să țin copilul în muzică noaptea și nici să stau departe de el.

Cred că fericirea nu stă în rochia de mireasă. Eu nu mi-o doresc. Nu mi-am dorit-o niciodată. Cine știe? Poate mă voi îmbrăca în rochie de mireasă când vom sărbători nunta de diamant. Până atunci, spun, nu, mulțumesc.
Suntem foarte bine așa.

Într-un fel sau altul, mă bucur că nu mi-a vorbit nimeni atât de frumos despre rochia de mireasă și nunta perfectă. Am văzut prea multe cupluri care au făcut asta doar de dragul mirajului. Sunt prea multe femei care își doresc mai mult rochia de mireasă decât bărbatul potrivit lângă ele. Și asta se încheie prost, de cele mai multe ori.

Cu drag,
Doamna Kovacs

You Might Also Like

No Comments

Leave a Reply