Îmi amintesc când fiică-mea a fost respinsă pentru prima dată de alți copii. M-a durut până în măduva oaselor! Dar de ce fac asta? Ce are copilul meu? De ce nu vor să se joace cu ea? M-am supărat, recunosc, însă m-am liniștit rapid când m-am pus în pat și toată lumea doarmea. E singurul moment când îmi pot liniști capul și să-mi răspund singură la ce mă frământă.
Încetează să-ți mai ameninți copilul cu bau-bau, te rog! Și dacă nu e bau-bau și îl ameninți că îl fură țiganii, poliția sau te miri ce altă entitate, tot același lucru e! Nu mai face asta! Nu-l mai amenința nici cu bătaia, nici că nu mai primește desert. Tot aia e. Îți explic imediat de ce să încetezi acum să mai faci asta!
Locuim într-un complex de 14 vile, cu un spațiu comun, unde copiii se pot juca fără să ne facem griji pentru că este închis cu bariere.
Jumătate din curtea noastră am amenajat-o pentru Katy. I-am pus pe jos spumă și benzi din silicon ca să nu mai existe riscul să se accidenteze ea sau un alt copil.
De fiecare dată când cineva intră în curte aud imediat „Vaai, câte jucării are Katy!”.
La noi nu vine nimeni cu mâna goală, nu pentru că am cerut noi asta, ci pentru că pur și simplu le face plăcere să-i ofere jucării educative.
În ultimele zile, fiică-mea a încasat-o de la doi copii diferiți din complexul în care locuim. Sunt cam fiartă, ce-i drept. Mi se pune ceva pe șina spinării și îmi cam vine să reglez treaba asta cu parinții, doar că n-am cu cine, iar asta e frustrant! Cum să-i explic eu copilului meu să nu se mai ducă la copiii aceștia? Sau cum să fac eu educație cu copiii altora?
Mi-a atras atenția comentariul de mai jos. L-am citit, am belit ochii cât ceapa, m-am dus la bărbată-miu și l-am întrebat: „Noi ce am face în situația asta? Că nu e ca și cum e ceva izolat, toți copiii sunt curioși mai devreme sau mai târziu”. Am stat în tăcere câtev a secunde și ne-am uitat unul la altul fără să spunem nimic.
Iată textul unei mămici:
Pe 1 Martie m-am umflat toată, m-am revoltat, m-am supărat și aș fi strigat la învățătoarea lui Nicolae în orice fel. Îmi cer scuze, doamnă! Sunt încă mică și proastă.
Îmi cer scuze că a fost nevoie să fiu trasă de mânecă ca să văd lucrurile diferit și vă mulțumesc pentru binele pe care i l-ați făcut lui Nicolae.
Am două tatuaje. Un lotus, florea care se ridică la suprafață din mocirlă și înflorește în cel mai frumos cu putință și încă unul pe mână care îmi amintește tot timpul să nu judec. Le-am făcut în momente diferite din viața mea când am înțeles că oricine poate pleca din cel mai negru loc și că eu nu sunt omul care trebuie să judece. Mai am de lucru, recunosc.