Nu mai e un secret că soră-mea are nevoi speciale, însă mi-am dat seama că nu am vorbit niciodată despre cum e să cedezi toată atenția părinților. Probabil pentru că nici nu m-am gândit prea mult la asta. Am învățat demult că nevoile ei sunt diferite de ale mele. Am învățat demult că eu pot fi independentă, iar ea va fi dependentă toată viața de mama, de noi.
Am tot scris de-a lungul timpului că e o prostie să faci un copil cu speranța că-ți sudează relația. Nu se întâmplă asta. Sigur, că există o legătură pe care nimeni, niciodată nu o mai poate rupe, însă cum am mai spus și altă dată: Un cuplu se poate despărți, dar nu și părinții. Rămâi cu statutul acesta pe viață.
Probabil că nu aș fi citit atăt de multe cărți de parenting, dacă nu aș fi nimerit în echipa Totul despre Mame. Am fost, sunt și le voi fi recunoscătoare toată viața că m-au primit cu brațele deschise. Timp de 4 ani m-au educat și m-au crescut în cel mai frumos mod cu putință.
Lecția parentingului cu blândețe nu e despre a ne judeca părinții, cât despre a înțelege ce nu a fost bine și să lăsăm o moștenire mai bună copiilor noștri. Noul tip de parenting nu e despre a arăta cu degetul, cât este despre iertare. Atât părinții, cât și bunicii noștri au fost victime la rândul lor. Să cerem și să oferim iertare. Să acceptăm schimbarea, dacă asta presupune că ne poate fi mai bine.
Îmi amintesc când fiică-mea a fost respinsă pentru prima dată de alți copii. M-a durut până în măduva oaselor! Dar de ce fac asta? Ce are copilul meu? De ce nu vor să se joace cu ea? M-am supărat, recunosc, însă m-am liniștit rapid când m-am pus în pat și toată lumea doarmea. E singurul moment când îmi pot liniști capul și să-mi răspund singură la ce mă frământă.
Încetează să-ți mai ameninți copilul cu bau-bau, te rog! Și dacă nu e bau-bau și îl ameninți că îl fură țiganii, poliția sau te miri ce altă entitate, tot același lucru e! Nu mai face asta! Nu-l mai amenința nici cu bătaia, nici că nu mai primește desert. Tot aia e. Îți explic imediat de ce să încetezi acum să mai faci asta!
Locuim într-un complex de 14 vile, cu un spațiu comun, unde copiii se pot juca fără să ne facem griji pentru că este închis cu bariere.
Jumătate din curtea noastră am amenajat-o pentru Katy. I-am pus pe jos spumă și benzi din silicon ca să nu mai existe riscul să se accidenteze ea sau un alt copil.
De fiecare dată când cineva intră în curte aud imediat „Vaai, câte jucării are Katy!”.
La noi nu vine nimeni cu mâna goală, nu pentru că am cerut noi asta, ci pentru că pur și simplu le face plăcere să-i ofere jucării educative.
În ultimele zile, fiică-mea a încasat-o de la doi copii diferiți din complexul în care locuim. Sunt cam fiartă, ce-i drept. Mi se pune ceva pe șina spinării și îmi cam vine să reglez treaba asta cu parinții, doar că n-am cu cine, iar asta e frustrant! Cum să-i explic eu copilului meu să nu se mai ducă la copiii aceștia? Sau cum să fac eu educație cu copiii altora?