Suntem de 5 ani împreună. Nu ne-am certat niciodată. Și când spun asta includ și contrazicerile. Efectiv n-au existat.
Cred că pe la începutul relației noastre îmi zicea ceva de un orez caramelizat. Că l-ar mânca, dar nu știa să-mi explice ce presupune acest orez și nici pe internet n-am găsit vreo rețetă. Mi-a întins atunci nițel nervii pentru că e un pofticios și un insistent, însă i-am spus că voi gusta și eu dacă reușește să gătească ce își dorește. Conflictul s-a încheiat înainte să înceapă, dar pe vremea aia eram odihniți, fără griji sau responsabilități prea mari.
Primul tantrum, prima ceartă în cuplu
Nu sunt neapărat mândră de asta, dar poate că o să vină momentul când fiică-mea o să aibă propria familie și poate va avea nevoie să afle cum să gestioneze o astfel de situație pentru că viața nu e numai despre vată pe băț și inimioare roz. Avem și emoții negative, uneori devenim frustrați, obosiți, nervoși, triști, anxioși, habar n-am. Orice se poate întâmpla.
Până acum am reușit să ne vărsăm nervii pe rând, niciodată amândoi în același timp și a fost minunat. Am mai povestit despre regulile noastre. Cade, îl ridic. Cad, mă ridică. Dar ce se întâmplă când suntem amândoi la pământ?
În ultimele 10 zile, jur că cineva mi-a furat copilul. S-a transformat Katy a mea în ceva ce mi-a depășit toate cunoștințele de parenting și psihologie. Urlete, bătut cu piciorul în podea și „Nu” la orice. E perioada tantrumurilor. Îi crește și o măsea și a fost mai agitată decât toți colicii la un loc, iar eu recunosc că mi-am ieșit din ritm. M-am obișnuit repede cu binele. Am un copil perfect, doar că zilele astea s-a întâmplat ceva și am explodat toți trei.
Că ne-am dat starea asta negativă unul altuia, că ne-am frustrat pentru că nimic nu funcționa cu cea mică, nu știu. Una peste alta, după ce am reușit să o liniștesc, m-am plâns în fața soțului „Nu mai pot! Simt că explodez și îmi vine să o iau pe câmpii!”, iar el mi-a răspuns cu „Obișnuiește-te, asta nu se va schimba prea curând”.
Acum că scriu asta și am imaginea cu noi doi, calmă fiind, mă apucă râsul. Atunci, însă, a fost scânteia care mi-a permis să-mi vărs nervii pe el și el pe mine. Eu am tras concluzia pe repede înainte că nu-i pasă, iar el a căutat să-mi dea soluția pe care nu am cerut-o.
Discuția a continuat cu „Tu nu faci aia și aia” și „Ba tu nu faci aia și cealaltă!”. Ne-am supărat amândoi, eu am ales să-mi fac o baie în liniște, iar el s-a dus afară să fumeze.
După ce ne-am calmat, m-am întors să-i spun „Știi, când sunt nervoasă și îți spun lucrul ăsta, nu vreau să-mi dai o soluție, ci doar să mă iei în brațe și să-mi spui că mă înțelegi sau doar ia-mă în brațe și atât.”
Ne-am îmbrățișat, ne-am cerut iertare unul altuia, ne-am reamintit că ne iubim și că suntem capabili să creștem un copil în iubire și armonie. Ar fi fost mai simplu să-i spun că am nevoie de afecțiune din prima, dar de unde să știu să cer asta?
Sunt convinsă că nu suntem singurii care trec uneori prin astfel de episoade. Ba chiar îmi amintesc că am avut o discuție cu un prieten, tată la rândul lui în urmă cu vreo 2 ani. Îmi povestea că el și soția lui nu se menajează și că își permit unul altuia să-și verse frustrările înainte de a exploda bomba. Se răcoresc și merg mai departe.
Eu insistam atunci că poate ar fi mai bine ca discuțiile să aibă loc înainte de a deveni nervos, dar să mă ierte Dumnezeu, uneori chiar nu poți trăi atât de conștient! Acum știu asta.
Noi n-am fost crescuți astfel. Eu n-am fost învățată de la bun început să-mi identific emoțiile și să vorbesc despre ele. Uneori uit să fiu atentă la felul cum mă simt și uneori nu-mi dau seama când să vorbesc și despre ce.
Mie nu mi s-a dat voie să plâng, să urlu sau să mă manifest în vreun fel atunci când eram copil. Nu o spun ca să reproșez ceva părinților mei pentru că îi înțeleg.
Fiind copilul sănătos (soră-mea are nevoi speciale), tendința lor a fost de a mă proteja peste măsură. Să nu plâng, să nu mă supăr, să nu mă îmbolnăvesc, iar asta nu e neapărat cel mai bun lucru. Nu e bun pentru că, iată, am 35 de ani, propria familie și trebuie să știu ce am de făcut când apar situații tensionate.
Mulți dintre noi am crescut cu „Nu plânge că ești bărbat!” sau „Uite ce urâtă ești când plângi! Nu mai plânge!”. Par cuvinte inofensive, dar nu ne învață deloc să trăim conștient. Din contră.
Ce înseamnă să trăiești conștient și de ce cred că este benefic să facem asta?
Mama este o femeie extrem de puternică și târziu am început să vorbesc cu ea când nu mă simțeam bine fizic sau emoțional. Probabil că în subconștient am vrut să o protejez și să nu simtă că și eu aș putea să am vreo problemă de orice natură ar fi ea. De fiecare dată când mă îmbolnăveam îmi spunea „Ascultă-ți corpul și ajută-te singură să-ți revii”. E felul ei de a-mi spune să fiu conștientă și atentă la ceea ce mi se întâmplă.
A trăi conștient înseamnă a fi prezent în trupul și mintea ta. Mai pe românește, dacă nu ești atent la felul cum te simți fizic și emoțional, ajungi să-ți neglijezi nevoile, iar când se întâmplă asta devii anxios, ai o stare psihică proastă, mănânci prea mult sau prea puțin sau îți verși frustrările pe cei dragi.
Când nu trăiești conștient, fugi de tine, de nevoile, dorințele și rănile tale. Iar când ești părinte și tot ce îți dorești este să-i fie copilului bine, a trăi conștient poate să devină ceva SF. De ce? Pentru că atenția ta se îndreaptă mai mult spre copil și mai puțin spre tine.
Bag de seamă că e o limită foarte fină, altfel n-ar mai exista atâtea divorțuri și atâția copii care cresc în familii monoparentale. Așa că poate ar fi bine să reținem două lucruri „Copilul nu e bine dacă tu nu ești bine” și „Nu e nimic greșit să te oprești și să te pui pe primul loc”.
Cum să-mi liniștesc copilul, dacă eu însămi nu mă pot liniști? Cum să am grijă de bărbatul meu, dacă eu însămi am uitat să am grijă de mine?
Felul în care ne trăim viața este alegerea noastră. E bine să alegem înțelept.
Aș fi putut să cad în capcana frustrărilor mele și să prelungesc starea de agitație din casă sau aș fi putut să mă uit în interiorul meu, să-mi dau seama care era nevoia mea și să discut cu soțul meu despre asta. Am ales a doua variantă. Iubirea dintre noi e mai mare decât orgoliile prostești și îmi doresc să cred că vom fi suficient de deștepți încât să nu permitem vreodată să dispară ceea ce ne-a legat, iar asta depinde tot de alegerile noastre, desigur.
Una peste alta, sunt mândră de amândoi.
Pe la începutul relației, când aveam timp și vorbeam vrute și nevrute, îmi amintesc că orice i-aș fi spus, căuta să-mi dea o soluție. Femeile vorbesc mult și sunt convinsă că o facem doar ca să fim ascultate sau ca să dăm voce gândurilor noastre, în schimb, bărbații sunt programați ca să găsească soluții. Uite că așa îi obosim și îi frustrăm fără să ne dăm seama pentru că, recunoaște și tu, indiferent ce îți spune, tot ca tine faci!
El se frustrează pentru că îi irosești energia, iar tu te enervezi pentru că ai senzația că nu te ascultă. Doar că… așa suntem programați. Egalitate, egalitate, dar suntem diferiți și nu cred că trebuie să-l schimbăm pe celălalt, ci doar să înțelegem și să acceptăm că suntem diferiți.
P.S. Atât eu, cât și bărbată-miu am uitat zilele astea să ne spunem ce facem bine. Indiferent cât de bine ne este, indiferent cât de mult ne iubim, avem nevoie de validare. Să știu că sunt o mamă bună, să știe că e un tată bun, să știm că ne iubim și suntem acolo unul pentru altul. E rău când încetăm să mai facem asta. E rău când încetăm să ne spunem „Hai că mai poți puțin” sau „Sunt aici pentru tine”.
Tantrumurile ne-au luat prin surprindere, deși am povestit mult și bine despre ele cu mult înainte să se nască Katarina. Credeam că suntem norocoși și am scăpat de ele, așa că nu ne-am pregătit. De fapt, nici nu știu dacă poți fi vreodată pregătit cu adevărat pentru asta.
Una peste alta, în urmă cu 2 zile, bărbată-miu a dus-o pe cea mică în pădurea Băneasa. E un loc de joacă acolo foarte drăguț, aerul e numai bun pentru toată lumea și a stat de vorbă cu o mamică. L-a sfătuit să facă eye contact cu pitica atunci când are un tantrum. Pare că funcționează și reducem destul de mult crizele de furie.
Mai mult decât atât, e reconfortant să știi că nu ești singurul tâmpit care trece prin asta!
Până acum am evitat tantrumurile cu clasica întrebare „Vrei să te speli pe mâini acum sau după ce te schimbi?”. Îi lăsăm tot timpul senzația că ea alege ce vrea să facă, deși ambele opțiuni ne convin și nouă. Pare că mai funcționează și să-i schimb mediul. Dacă apare criza de nervi atunci când e în living, o scot afară. Nu pe sus și nu cu forța, îi distrag pur și simplu atenția, astfel încât să vrea asta. Mai funcționează și să-i dau ceva migălos de făcut. Ultima dată i-am dat să rupă bucățele mici de hârtie autoadezivă pe care le-am lipit pe frunte, nas, genunchi. S-a lăsat cu dezastru în casă, dar îl prefer de 1000 de ori decât să fie dezordine în capul nostru.
Dincolo de toate astea, cred că e important în astfel de perioade să evit să o scot printre oameni. E important pentru mine, nu pentru ea. Nu de alta, dar cred că aș bubui să-mi vină vreo tanti care să-mi țină teoria chibritului că nu-s în stare să-mi calmez copilul. Da, uneori o las să plângă și să urle dacă nimic nu funcționează și doar stau lângă ea spunându-i că o pot lua în brațe oricând dorește. Îi validez starea emoțională și o asigur întotdeauna că o iubesc la fel de mult, iar după ce se liniștește o asigur că s-a descurcat de minune și că va învăța cum să-și gestioneze emoțiile mai bine.
Cu drag,
Cosmina
Foto: Pixabay
No Comments