Să NU te murdărești!
Să NU vorbești cu țiganul ăla!
Să NU iei note mici!
Să NU cazi!
Să NU spui că nu ți-am zis!
Sau cum să fii un părinte toxic și să crești un copil anxios și complet nepregătit pentru viață…
Până să devin mamă, cred că aș fi dat din gură ca o moară stricată și aș fi arătat cu degetul către toate mamele din lume. Știi, e ușor să judeci când nu înțelegi cu adevărat. E ușor să te pui în postura copilului supărat și să arunci cu tot ce apuci. Îmi pare rău.
Adevărul e că mi-e frică de mor că n-o să fiu o mamă suficient de bună pentru copilul meu, însă în momentele astea iau liftul și fac o vizită de la inimă până la creier. Știi cum e… Când nu te ajută sentimentele sau emoțiile, caută explicația rațională. Cred că e ușor să greșești când stresul și oboseala parcă nu mai vor să te părăsească, dar mă uit repede în oglindă și îmi dau seama că trebuie să fie ceva măreț cu mine, dacă acest copil m-a ales. Și dacă m-a ales, de ce să nu-i arăt că a făcut alegerea potrivită?
Nu cred că există relația perfectă copil-părinte, însă putem încerca…
Tot timpul am comparat relația părinte-copil cu relația de cuplu. Vrei să fie bine, muncești pentru relația ta. De oricare natură o fi ea. Cum spuneam aici, când apar momentele tensionate între voi, luați o gură de aer, conștientizați ce se întâmplă, stați de vorbă, recunoașteți că vă e greu, apoi vedeți ce puteți face ca să fie bine. Poate că nu există relația perfectă, însă cred cu tărie că putem crea legături puternice. Atât de puternice, că nu le mai dărâmă nimic. Iar asta necesită efort, uneori. Și răbdare. Și implicare. Și timp.
De un an locuiesc într-un complex de case, unde cam auzi și vezi cu sau fără voia ta tot ce se petrece, respectiv ce se vorbește. Pe de-o parte este minunat că există un spațiu comun unde stau toți copiii din complex (unii joacă șotron și mi se pare fabulos), însă pe de altă parte, având în vedere că stau cu laptopul în fiecare zi pe terasă, aud lucruri pe care nu credeam că le voi mai auzi vreodată. Erau frecvente când eram eu copil, speram că s-au terminat. Îmi amintesc cum mă simțeam la fiecare în parte, acum văd cum se schimbă copiii la față și parcă retrăiesc toate nimicurile astea atât de importante, totuși.
Hai să le luăm pe rând:
1. Să NU te murdărești!
Ai grijă să nu te murdărești! Nu fă aia sau cealaltă că te murdărești! Ce refren urât! Copiii sunt, prin natura lor, curioși. Cum să învețe, să experimenteze, să observe, dacă noi le spunem NU? Înțeleg că pot exista două temeri ale părinților sau bunicilor aici: 1. Să nu se îmbolnăvească micuțul și 2. Se murdăresc hainele și le strică.
Punctul 1 e un mit de pe vremea lu’ mamaie când nu exista informație (întreabă pediatrul despre imunitatea copilului) și punctul 2 mi se pare irelevant, mai ales că ăștia mici cresc atât de repede, încât oricum trebuie să le cumperi alte haine. Și unde mai pui că există mașină de spălat și detergenți care curăță tot? Ah, dacă faci un sacrificiu să-i cumperi haine extrem de scumpe, atunci nu mai e problema copilului, ci a ta. Copiii n-au nevoie de brand-uri. Nu știu ei să facă diferența între etichete.
Lăsați-vă copiii să se murdărească și să-și facă de cap în toate bălțile și noroaiele. Știi de ce? Pentru că pentru mama am fost cel mai curat și mai frumos copil, însă pentru copiii cu care voiam să mă joc eram cea mai sclifosită. Înțelegi ideea, nu?
2. Să NU vorbești cu țiganul ăla!
Nu mi s-a spus niciodată asta, însă am avut și am prieteni țigani de când mă știu. Am crescut împreună și au mai mult bun simț, respect și iubire pentru familie și prieteni mai mult decât mulți „albi” pe care i-am întâlnit. Înțeleg frica asta, dar oare chiar e necesar să ne învățăm copilul să fie rasist? Chiar trebuie să facă discriminare? Oare este corect să-i punem pe toți în aceeași oală? Poate „țiganul” ăla de care ți-e atât de frică e un copil minunat. Nu mai bine îi învățăm care sunt comportamentele de care să se ferească și nu să pună o etichetă după culoarea pielii? Oare copilul care este învățat atât de devreme să fie rasist, nu va avea probleme mai târziu, când va deveni adult? Când poate va fi nevoit să muncească cu un gay, cu un negru, cu un ungur și cu ce mai vrei tu? Întreb doar.
3. Să NU iei note mici!
Și aici îmi vine foarte repede în minte și „Cutare ce notă a luat? Ăla de ce poate și tu nu poți?”. Am scris despre asta în articolul Dacă eu nu te compar cu altă mamă, tu de ce mă compari cu alt copil?
În gimnaziu m-am confruntat cu mentalitatea asta din partea părinților mei și trebuie să recunosc că am avut cele mai proaste rezultate. Spre deosebire de alții, în gimnaziu am fost un elev mediocru. Mai aproape de coadă decât de vârf. În liceu prinsesem glas și nu le mai permiteam atât de mult să-mi spună ce să fac. Și ghici ce? Cu cât mă întrebau mai puțin despre notele mele, cu atât mai mult creșteau. Am terminat liceul cu 9 și 10, iar gimnaziul cu 6, 7 și uneori 8.
Vezi tu, dacă îi spui copilului să nu vină cu note mici acasă, îi transmiți un singur lucru: Că nu e suficient de demn pentru iubirea și aprecierea ta. Și acolo s-ar putea să-l pierzi. Înlocuiește cuvintele astea cu „Nu-i nicio problemă. Cum aș putea să te ajut? Sau ai idee de ce nu merg lucrurile mai bine?” Un copil la o vârstă atât de fragedă își va pierde foarte repede încrederea el, așa că rolul tău este să-l ajuți, nu să-l judeci. În plus, dacă îl încurajezi să-ți vorbească, sunt șanse mari să afli care este adevărata problemă, deci să găsești și rezolvarea.
4. Să NU cazi!
Tata încă se sperie de căzături și de activitățile astea care pot fi periculoase pentru sănătate. Drept dovadă, nu știu să merg pe role sau bicicletă și uneori, pot să jur că nici să merg pe două picioare nu sunt în stare. Atât de împiedicată sunt. Pentru că ghici, ce? M-au protejat excesiv și înțeleg motivul pentru care au făcut asta. Din doi copii, doar unul e sănătos și ăla sunt eu.
Vezi tu, înțeleg că nu vrei să se întâmple ceva rău cu copilul tău, ce părinte își dorește asta? Dar… Copilul ăla pleacă de lângă tine la un moment dat. Și dacă îi transmiți atâta frică, cum va avea curaj să ia decizii inconfortabile? Cum va avea curaj să riște? Viața asta mai e și despre curaj, nu doar despre confort. Ce va face când tu nu vei mai fi lângă el?
Așa că, asigură-te că ai Baneocin și lucruri de prim-ajutor în casă, pune-i protecții și explică-i copilului că s-ar putea să se rănească dacă învață să se dea cu rolele, cu bicicleta sau dacă aleargă prea tare, însă dacă se întâmplă ceva, să vină imediat la tine. Mai târziu va fi un adult căruia nu-i va fi teamă de necunoscut.
5. Să NU spui că nu ți-am zis!
Sau Ți-am spus eu! E același lucru. Nu poți să transferi experiența ta de viață nici măcar în brațele unui adult, dar cum să ai pretenția ca un copil să înțeleagă întotdeauna ce îi spui? Apropo, ție îți place să ți se spună „Ți-am spus eu”? Oricât de bine intenționați am fi (și în calitate de părinți suntem mai tot timpul cu intenții bune), trebuie să ne lăsăm copiii să învețe din greșelile lor. Sigur că le putem spune „Mami, s-ar putea să se întâmple asta și cu asta dacă faci aia și cu cealaltă, însă tu faci cum vrei. Eu sunt aici oricum”. Nu numai că-l asiguri că e în siguranță lângă tine, dar cred că este și cea mai sănătoasă variantă. Dacă ai de-a face cu un copil rebel sunt șanse mari să facă totul pe dos, dacă îi interzici sau devii anxioasă. Libertatea nu e chiar atât de periculoasă, dacă există încredere.
Cu drag,
Doamna Kovacs
Foto: Unsplash
No Comments