Parenting

Spitalele urlă că nu au măști, eu sunt jignită în fiecare zi. Nu-mi văd fetița suficient. Nu știu ce e mai rău

martie 19, 2020

Mi-e dor de zilele alea cu liniște. Mi-e dor și de siguranța zilei de mâine. Îmi doresc să vină clipele alea când o pot scoate pe fiică-mea în siguranță afară. Să nu-mi fie frică. Să o știu pe mama în siguranță, să vină bunicii în vizită fără să mă tem că s-ar putea întâmpla ceva. Să nu mă gândesc că le-ar putea lipsi ceva și poate nu voi fi în stare să ajut.

Vreau să vină ziua aceea când vor spune: „Gata, suntem bine acum! Ieșiți pe străzi, îmbrățișați-vă, bucurați-vă în tihnă de o cafea, scoateți copii în parc și bucurați-vă de tot!”

Mi-e dor de somnul ăla liniștit. Mi-am pupat fetița prea puțin fără griji. Mi-e teamă să o mai fac.
Poate că ăsta este semnalul de alarmă pe care îl dă PLANETA. Poate că ăsta e momentul când ar trebui să conștientizăm că nu am făcut lucrurile cum trebuie până acum. Să ne iubim mai des, să ne îmbrățișăm mai des. Cât de frustrant e că nu o putem face acum? Să ne vedem mai des. Să lăsăm pământul să respire ca să ne mai suporte pe toți. Să producem intern ca să nu mai depindem de alții. Să găsim soluții să ne ajutăm reciproc, nu să ne înjurăm.

Am oprit producția de rochii, facem măști. Luăm pe o parte, dăm pe cealaltă. Sunt spitale din provincie care îmi scriu că nu au măști. De niciun fel. Le donez. Pe o parte mi se spune „Mulțumesc”, pe cealtă parte sunt înjurată și jignită cum nu credeam vreodată că voi fi. Mă apucă plânsul de 3-4 ori pe zi, spun că mă opresc, apoi mai sună cineva și îmi spune „Curaj! Calm! Mulțumim pentru ajutor” și îmi spun că mai pot. Acasă nu pot să adorm. Adorm probabil pe la 4:00 dimineața. Îmi circulă prin cap „Hoților! Jefuiți țara! La pușcărie cu voi!”, apoi îmi amintesc și de ceilalți care îmi scriu că vor să ajute. Mă trezesc, mă spăl cu apă rece și o iau de la capăt. Nu e drept, îmi spun.

Sunt sunată din ce în ce mai des din spitale. Mă sună medici rezidenți. Tineri. Mai tineri decât mine. Le spun că măștile acestea nu protejează în spații închise de coronavirus. Că au nevoie de combinezoane, de echipamente de protecție pentru boli infecțioase. „Nu mai avem nimic! Sunt bune măcar pentru psihicul nostru, să nu cedăm nervos. Le punem în autoclavă, vedem noi ce facem. Măcar să le purtăm în drum spre spital”. E frustrant. Îmi circulă zeci de mii de întrebări prin cap. Fata aia atât de tânără e copilul cuiva. Ce va face mama ei dacă se va îmbolnăvi? Se expune pentru noi toți. Și ca ea sunt mii. Sistemul nostru de sănătate este la pământ. Încă o lecție. Duș cu apă rece.

Am tăcut cu toții când s-au investit bani în catedrale. Cât de repede a venit momentul să regretăm că n-am ieșit în stradă! Regret că n-am făcut-o. Am ironizat decizia pe Facebook și atât. Pentru că la noi a funcționat totul cu „Lasă că merge și așa!” sau „Lasă că nu mi se întâmplă mie”. Se întâmplă. E greu. Dureros. Pe zi ce trece, îmi dau seama că suntem depășiți de situație.
Nu știu dacă ajută măștile noastre. Ni s-a spus că în spații deschise, folosite pe termen scurt sunt mai bune decât nimic. În spațiu închis, lângă un bolnav de coronavirus sunt inutile.

Nu mai găsim materiale. Tifonul îl cumpăram cu 1 leu metru și făcea tata brânză. Acum ni se cere 40 de lei pe metru, asta în fericitul caz că găsim. Elasticul costa câțiva bani, mai foloseam la pantaloni. Acum am plătit aproape 50 de lei pe câteva bucățele. Salariile, deci taxele și impozitele către stat merg în continuare. Chiria la fel. Curentul, motorina pentru că nu ne permitem transportul în comun pentru angajate. E periculos să aibă contact cu alți oameni. Sunt cheltuieli. Nu mai produc nicio rochie din care câștigam poate 100 lei. Nu mai sunt importante pentru noi.

Totul se reflectă în prețul măștilor. Oamenii înjură. Mult. Judecă. „De ce nu le dați gratis?”. Dacă spun că facem și asta, sunt acuzată de marketing, dacă tac, suntem hoți. Cum o dai, nu e bine. Dacă invit pe careva să dea o mână de ajutor cu orice, mi se răspunde „De ce să dau eu? Să dea alții! Ia uite Becali ce om bun e! Voi de ce nu faceți la fel?”. Nu sunt Becali, nu învârt echipe de fotbal și nici milioane de euro, dar pot să încurajez oamenii să-și facă singuri măști, să stea izolați, să înțeleagă că scopul nostru nu este de a ne îmbogăți, ci de a supraviețui. Unul nu a venit să spună „Haideți să vă aduc materie primă și să dăm împreună spitalelor și bătrânilor măști gratuit!”. Mi-ar fi plăcut să aud asta.

SĂ FIM UNIȚI cum țipați atâția!

Da, au existat măști de unică folosință la câțiva bani. Se fac automat la o mașinărie. Zero oameni, cheltuieli minime. Asta într-o perioadă când totul era accesibil. Făceam import. Noi nu avem producție în țară. Noi am lăsat să se pună praful pe fabricile noastre. N-am fost în stare niciunul să facem scandal. Să primim relaxare financiară să putem produce și noi ieftin. De ce să producem noi când puteam importa din China? Știu cum lucrează oamenii acolo. Un spital în câteva zile, să nu uităm. Noi suntem lepre. La noi nu se poate. Putem doar să jignim, să dăm din gură din spatele unui monitor. Ne simțim importanți așa. Cât de fals!

Da, există ateliere sau croitorese care pot face măștile mai ieftin, în special cei care aveau deja stoc de materie primă cumpărată la preț mai decent. Noi avem role de crep, voal, paiete. Nu utilizam bumbacul. Da, unii pot produce cu mai puțin de 9-10 lei masca. Dacă au cu ce. Da, există speculă. Sunt oameni care vând 5 măști cu 150 de lei. Azi nu valorează 150 de lei, mâine poate că da. E firesc, dar neomenesc. Știu asta.

Da, câștigăm cel mult 1 leu. Cu acel leu donez în spitale. Da, nu au niciun efect, dar parcă mă simt mai bine doar pentru că sunt oameni care îmi spun că se simt mai bine. Da, spunem tuturor asta. Spunem și că izolarea este cea mai bună măsură de prevenție. Pe de altă parte, suntem încurajați să nu rupem rafturile, că se găsesc alimente. Dar cum facem asta, dacă trebuie să stăm izolați? Nu ne protejăm cu absolut nimic? Sunt ateliere care nu produc măști de frică. De frica înjurăturilor. Să nu-și strice brandul. Îmi asum să stric brandul kaya.ro. Îmi asum să-mi bat joc de toată munca mea, care oricum nu va mai valora nimic dacă nu avem grijă de noi.

Fiți resposabili, dragi români! Învățați din greșelile altora. Să nu ajungem în spital. E grav ce se întâmplă. În provincie, cel puțin. Sper că autoritățile se vor mobiliza. Că vor face rost de echipamente speciale pentru toți medicii. Am ajuns să facem ce se făcea pe vremuri. Măști din tifon/pânză, sterilizate la autoclavă.

A fost o zi lungă. Mâine o iau de la capăt. Suntem puțini, nu facem față.

Sunt amenințată de români că vor face reclamație. Faceți, oameni buni! Trimitem măști peste tot. La judecătorii, spitale, instituții publice, chiar și la ANAF. Toate cu factură. Chiar și donațiile au factură. Cu plată zero, e adevărat. Din banii mei, din banii voștri. Ai noștri, adică.

Thailanda a pus la dispoziția atelierelor și fabricilor de confecții 7 milioane de euro să producă măști pentru cetățeni. Gratis, adică. Nouă ni se dă posibilitatea să facem credite. Să ne îndatorăm, adică. Ne-ar fi util să primim niște directive oficiale. Să fim scutiți de taxe sau orice ajutor și să ne ceară statul să producem. Suntem mulți producători mici. Dar mic cu mic se face mare.

A fost o zi lungă. Încă sunt la atelier. Mi-am văzut fetița 15 minute toată ziua. Poate va trece. Poate va veni ziua aceea când voi auzi „Gata, s-a terminat. Mergeți să vă îmbrățișați în liniște”.

Am obosit. E și mâine o zi. Poate va fi una mai bună.

P.S. Nici mănuși nu mai există. Poate ar fi bine ca fabricile de mase plastice să înceapă să producă intern ceva. Probabil că orice e binevenit. Măcar pentru noi, ăștia, care nu rupem rafturile și cumpărăm cumpătat.

Mi-e dor de clientele mele. Care mă sunau și îmi spuneau „Doamna Cosmina, mulțumesc! Vă trimit niște cârnați din Maramureș!”

Între timp, am mai primit un telefon. Tot spital. Giurgiu de data asta. Nu au măști chirurgicale. Tot mai grav. Plec acasă. E și mâine o zi.

Sunt Cosmina Kovacs, manager kaya.ro. Mamă. Soție. Fiică. Mi-e groază de ziua de mâine. Și de cea de poimâine. Atât.

You Might Also Like

1 Comment

  • Avatar
    Reply Diana martie 21, 2020 at 8:35 am

    Vă înțeleg perfect. Sunt în aceeași situație și uneori simt ca sunt sugrumată de nervi, de frustrare, de panică, de responsabilitatea față de familie, angajați, cei cărora le dau măștile… Dar, respir adânc, plâng un pic și o iau de la capăt. The day we give in is the day we die.

  • Leave a Reply