Cum să scriu articolul ăsta, oare? În calitate de mamă, în calitate de copil sau de amândouă la un loc?
Vezi tu, la un moment dat suntem și copii, dar și părinți. Iar în calitate de copilul părinților mei, mi-aș fi dorit mai mult timp cu mama, mai multe amintiri cu tata și mai puțin lucrurile materiale pe care mi le-au dat. Atât de puțină valoare avea lanțul ăla din aur pe care mi l-au pus la gât cu mândrie și atât de multă valoare au momentele alea când ne petreceam timpul împreună liniștiți. Și asta poate pentru că sunt puține momente când am fost cu adevărat împreună.
Atât de multă valoare au cuvintele „Mama, sunt în spatele tău să te susțin dacă ai nevoie” și atât de puțin contează banii pe care mi i-au pus în cont fără să-i cer.
Atât de mult contează ciorba pe care mi-a adus-o tata când mi-a fost rău și atât de puțin contează hainele în care m-a îmbrăcat. Nici măcar nu-mi mai amintesc. Nici cum arăta lanțul ăla, nici hainele, nici câți bani mi-au dat. Au fost și s-au dus.
Am scris zilele trecute că „Nu, copilul nu este dator să aibă grijă de tine la bătrânețe” și am fost acuzată de lipsă de respect. Că sunt un monstru, că nu am bun simț, că nu am frică de Dumnezeu, că îmi doresc doar dreptul la moștenire. Și nu puțini au fost cei care au amintit de moșteniri. Am stat și m-am întrebat „Ce copil normal și crescut cu iubire își dorește moștenire de la părinți?”
De ce să-mi doresc o casă pentru care părinții mei și-au rupt cârca, crezând că o fac pentru binele meu, când binele meu era, de fapt, altul? Eu nu am cerut asta.
Așa că spun în felul următor:
Înțeleg de unde vine nevoia părinților noștri de a ne asigura viitorul. Comunismul n-a fost o perioadă ușoară, educația de atunci era oricum, dar nu bazată pe iubire și dacă noi, cei care n-am prins comunismul suntem atât de ahtiați după afecțiune, îți imaginezi cum au fost crescuți ei? Tataie tremura tot și începea să plângă într-o secundă când îl luam de gât și-l pupam de mama focului. Nu de puține ori mă întreba „Tataie, dar sunt bătrân, nu ți-e rușine să mergi cu mine pe stradă”? Nu înțelegeam atunci cât de grav era ce-mi spunea, dar îl luam de mână și plecam la plimbare. Efectiv nu știa ce să facă cu afecțiunea pe care o primea și nu e de judecat.
Într-o formă sau alta, înțeleg de ce mama a vrut să-mi ofere ce n-a avut ea și înțeleg și de ce vreau să-i dau copilului meu ce n-am avut eu.
Cred că despre asta este vorba. Acum, vezi tu, o parte din copilăria mea am primit bunuri materiale în locul afecțiunii, apoi m-am răzvrătit și-am schimbat lucrurile cât am putut. Știu cum e să primești bani, știu cum e să primești și iubire. Și prefer iubirea. Pentru că am înflorit precum bobocii sărutați de soare, pentru că iubirea părinților și nu banii lor te fac puternic și independent, pentru că e mai mult decât suficient.
Așa că îmi rezerv dreptul să trag concluzia că un copil are nevoie mai mult de iubire decât de moștenire. Are nevoie să-l învățăm și să-l ajutăm să fie independent de noi, nu dependent de mami și tati. Altfel, ce-o să facă atunci când noi n-o să mai fim? O să-i fie suficientă casa din chirpici pe care i-o lăsăm moștenire? Nu cred.
Îi vor fi suficiente principiile de viață, încurajările și îmbrățișările pe care i le putem oferi? Da.
Dacă nu primește suficientă afecțiune și încredere din partea părinților, îi vor fi suficienți banii pe care îi primește de la mami și de la tati? Sau hai să întreb altfel: n-ar trebui să existe, oare, un echilibru?
Pe de altă parte, eu am ales să fac un copil, așa că îmi asum să-l cresc și să-l învăț ce știu eu mai bine fără să am vreodată pretenția de a se sacrifica vreo secundă pentru mine. De fapt, cuvintele astea precum „povară” sau „sacrificiu” n-au ce căuta în relația părinte-copil. Pentru că așa cum spuneam, un copil este o alegere. Să nu aud „copil din greșeală” pentru că nu există așa ceva. Știm cu toții cum se fac copiii, deci nu există din greșeală cu adevărat. Nu în zilele noastre.
Așa că, dragilor, iubiți-vă copiii și păstrați banii pentru voi și pentru bătrânețea voastră. Luați-vă o vacanță, plimbați-vă cât puteți și bucurați-vă de ceea ce ați făcut din copiii voștri! Pentru că da, ne place sau nu, copiii sunt oglinda părinților fără excepție. Și dacă îți place și ești mândru de copilul tău, ar trebui să fii mândru și de tine!
Cu drag,
Doamna Kovacs
Foto: Unsplash
4 Comments
Nu sunt in totalitate de acord cu acest articol!Da, este adevarat caci copii au nevoie de afectiune, dar au nevoie si de lucruri materiale(mai ales in ziua de astazi). Da, exemplul cu lantul de aur este putin extrem, dar hai sa ne gandim la niste jucarii pe care copilul le vede la scoala/gradinita/pe strada etc…le primeste doar cu afectiune?? Nu, le primeste cu bani, bani munciti de parinti! De asemenea hai sa mergem mai departe….ajunge matur, vrea sa se stabileasca la casa lui/ei. Sa fim seriosi, in ziua de astazi un tanar isi ia credit pe 30 de ani- nu primeste nimic gratuit!! Deci da, o mostenire cum ar fi o casa, un start de unde sa isi faca o familie si sa nu trebuiasca sa se “omoare” la lucru pentru rate cred ca e binevenit! Deci da, sunt platitoare de rate pe 30 de ani pentru o casa si da, nu imi e rusine sa spun ca poate mi-ar fi placut sa mostenesc o casa, un start in viata,! Asa caci copilul meu va primi si afectiune, dar si o mostenire!!! Nu au nici o legatura una cu alta!!!! Da, merg la lucru, muncesc pentru a-i oferi haine/jucarii/excursii/ casa/masina….dar seara cand vin la el si in weekend-uri este cel mai iubit si alintat copil!!!! Cred si sper ca peste multi ani, se ca uita in urma si va spune: parintii mi-au oferit mostenire o casa, un start in viata, dar si afectiune!!!
Ai dreptate. Ar fi ideal pentru un copil să primească o casă, un start în viață, dar și afecțiune. Ce spui tu se numește echilibru și e foarte bine așa.
Este interesant articolul..pentru ca ma regasesc perfect in el. Cred ca si parintii mei, care au fost copii si tineri in anii comunismului, au suferit aceleasi influente la nivel social…Si as fi vrut sa fie mai prieteni cu mine, sa ma aprecieze asa cum sunt, sa nu ma tot indemne sa fac ce ar face ei si sa ma sustina in orice (mai ales ca nu am fost interesata sa fac nebunii in viata). Au fost exagerat de protectori, m-au tinut mereu oarecum departe de orice, au incercat sa faca mereu totul in locul meu de parca ar fi vrut sa imi traiasca viata in locul lor….Si uite-asa m-am trezit ca imi organizeaza o casatorie pe care nu o voiam ….Asta pentru ca pentru ca nu am visat niciodata sa ma marit si nu era nici persoana cu care sa imi doresc ceva similar….Si m-am suparat pe ei si apoi am incercat sa imi redirectionez viata spre directia catre care o planificasem..Mi-am dorit sa plec pentru o perioada din orasul in care ma nascusem si unde am locuit mereu…Am gresit si eu pentru ca trebuia sa ma mut de acasa, sa imi asum niste riscuri si as fi evitat sa ajung in situatii stresante…caci ei credeau ca ma ajuta.. Si am scapat de mariajul nedorit, am avansat la job, am calatorit mai mult si am avut sansa sa cunosc omul pe care l-am cautat mereu. Surpriza, locuia in alta tara…si desi nu voiam sa plec de la mine, m-am mutat cu el. A fost greu insa stiu ca am facut o nebunie din dragoste si sunt mandra de mine…Insa ai mei au ramas fara mine si nu stiu daca se gandesc vreodata ca in toata povestea mea, de multe ori am avut nevoie doar sa creez o distanta sanatoasa intre mine si ei, nevoia sa imi respecte intimitatea si sa ma faca sa ii iubesc ca oameni cu calitati unice si nu neaparat ca parinti ai mei…Sau pentru ca, intr-adevar mi-au platit studiile la facultate, mancare si altele…da si acest lucru a fost de ajutor insa nu m-as fi suparat daca tata mi-ar fi zis sa mai am rabdare un an cu facultatea pentru ca ar fi fost un efort pentru ei sa imi plateasca exact atunci primul an….sau daca am fi mancat o saptamana doar mamaliga cu branza. Mi-am dorit mereu sa am parinti-prieteni, care sa imi sustina spatele in orice situatie, sa ma incurajeze in orice mic lucru facut de mine si sa imi ia apararea in fata oricui, cu sau fara milioane in buzunar…Insa deseori imi dadeau mereu pe altii drept exemplu…si in final toti erau mai buni decat mine…Iar chestia asta nu mi-a fost deloc de folos…doar ca sa ma faca sa nu-i mai sufar uneori…Normal ca deseori nu credeam nimic din ce imi spuneau pentru ca vedeam singura in ce lume traiesc si am ajuns sa fiu foarte puternica, sigura pe mine, increzatoare, optimista si, in mod magic, sa ma descurc singura excelent, si asta datorita mie, nu lor. Cred ca pur si simplu ei nu pot intelege anumite lucruri si am lasat-o balta…Tata zice deseori ca sunt singura persoana care nu ii cere bani…si asta mi se pare uimitor, cum or fi oare ceilalti? Nu mi-a placut niciodata sa cer, nici atentie, nici afectiune, nici bani….Daca vin natural, le pot analiza cu ratiune, insa altfel, nu am nevoie de nimic fortat. Ma plac deja pe mine suficient si primesc ajutor divin aproape fara sa cer incat nu mai am nevoie de multe pe langa asta si in plus am o intuitie extraordinara care valoreaza milioane. Insa mi-am dorit mereu sa am parintii prietenelor mele, unii din ei fiind exact acei parinti-fani care cred mereu ca puiul lor este cel mai talentat dintre toti.
Nu stiu daca ei se vor mai schimba dar deja ignor acest lucru acum; deja acum am sansa sa fiu eu acest parinte pentru micutul meu.
E greu să schimbăm oameni, mai ales părinții. Pentru tine e sănătos să accepți că nu e vina lor și că intențiile lor nu au fost rele față de tine, cel puțin. Sună a paradox, dar poate dacă nu făceau greșelile astea, n-ai fi știut cum să devii o mamă și o soție minunată! Tu știi deja cât de dureroase pot fi unele acțiuni, așa că sunt sigură că ești un om bun, deschis la minte și DATORITĂ lor!